Capitolul XI.

Cum s-au apărat singuri cavalerii de Pupăndos şi Soarbezeamă, înaintea lui Pantagruel.

Cavalerul de Pupăndos a început astfel:

— Domnule, adevărul adevărat este că o femeie de la curtea mea s-a dus la târg cu nişte ouă să le vândă.

— Pupăndos, pune-ţi pălăria în cap, a spus Pantagruel.

— Mulţumesc. Tocmai atunci treceau şase firfirici între cele două tropice şi o lescaie, mai ales că pe Munţii Rifani bântuise în vara aceea o secetă cumplită de şmecherii, din pricina răfuielii de baliverne, care se iscase între baranguini şi acursieri, după răscoala elveţienilor adunaţi în număr de trei, şase, nouă şi zece, pentru a culege vâsc de Anul nou, la zi-ntâi, când se adapă boii cu ciorbă şi fetele mari primesc o cheie de cărbune, ca să dea ovăz la câini. Toată noaptea ne-am trudit (cu mâna pe ulcică) să trimitem ştafete călări şi pe jos, pentru a opri corăbiile, fiindcă croitorii încercaseră să taie ciucurii pe care îi şterpeliseră şi să facă din ei un puşcoci de soc, să mute marea din loc, care între timp se-ngroşase dintr-o oală de varză (după spusa strângătorilor de fân). Dar doftorii, cercetând semnele udului, n-au putut să spună dacă dropia, în vârf de par, gusta cuie cu muştar, ci numai atât, că domnii de la curtea regelui puseseră oprelişte sfrinţiei, să nu mai dea târcoale căldărarilor şi să nu mai umble serta-ferta în timpul slujbelor bisericeşti, întrucât mârlanii începuseră să joace furlana după diapazon, cu călcâiele în foc şi cu capul la mijloc, după cum spunea bunul nostru Bondoc. Ah, domnilor mei, Dumnezeu pe toate le întocmeşte după voia lui, dar a fost odată un căruţaş, care a dat cu tifla ursitei sale, pocnind din bici, ceea ce s-a întâmplat pe când se întorcea de la bâlci cu magistrul Anton Lăptucă, uns de curând doftor în anafura, cum spun tâlcuitorii canoanelor. Dar ceea ce face măreţia paresemilor – opt cu a brânzii, sfinte Sisoe, e că poţi s-o duci într-o mâncare, de la Paşti la înălţare, fiindcă, după cum se ştie, buturuga mică răstoarnă carul mare.

Dar sutaşul n-a aşezat banul în ţintă destul de sus ca să nu-l ajungă aprodul ce-şi lingea de jur împrejur degetele cu pană de gâscă, anevoindu-se să vadă de departe hornul hanului „La patruzeci de şopârle”, vârâte în cei douăzeci de ciorapi ai datornicului păsuit pe cinci ani. Dar dacă mai bine te gândeşti, nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard, fiindcă ţinerea de minte se pierde dacă ţi se întâmplă să îmbraci nădragii pe dos. Asta e! Dumnezeu să aibă în paza lui pe nădrăgari!

Pantagruel l-a îmbărbătat:

— Foarte bine, prietene, foarte bine! Vorbeşte domol şi nu te mânia. Am început să înţeleg cum stau lucrurile. Grăieşte mai departe.

— E foarte adevărat ce spun unii, că omul trebuie să fie cu ochii în patru, fiindcă prevederea e mama înţelepciunii. Dar femeia despre care vă vorbesc n-a putut, sărmana, rostindu-şi rugăciunea – gaudes şi audi nos [102] – să-şi pună pe umeri muchea de cuţit a diplomelor Sorbonei, fără să se stropească îngereşte, acoperindu-se cu un şapte de caro şi trăgând o sabie zburătoare pe locul unde se vând steagurile vechi, rămase în urma zugravilor din Flandra, după ce aceştia isprăviseră cu potcovitul greierilor. Şi mă mir că oamenii nu s-au deprins să clocească, de vreme ce e atât de plăcut să stai pe ouă.

Seniorul de Soarbezeamă a încercat să-i taie vorba, dar Pantagruel l-a repezit:

— Ei, fire-ai tu să fii, cine ţi-a dat voie să vorbeşti? Mă trec toate năduşelile căutând să descurc pricina voastră, şi tu vii să mă mai baţi la cap? Linişte, la naiba, linişte! Ai să dai din tine tot ce ştii, când ţi-o veni rândul. Vorbeşte mai departe, Pupăndos, şi nu te grăbi.

— Aşadar, văzând că în această privinţă Sancţiunea pragmatică rămâne enigmatică, deşi papa a făgăduit fiecăruia să dea drumul vânturilor după buna lui plăcere, dacă flanelele albe n-ar fi vărgate şi oamenii n-ar fi atât de săraci, făcându-şi cruce cu mâna stingă, curcubeul măcinat de curând la Milan pentru a face să răsară ciocârliile, ar fi îngăduit ca femeia despre care vorbesc să-şi potolească durerile de şale cu lapţi de peşte luaţi pe datorie – fără de care n-am putea să aflăm cum sunt croite cizmele vechi.

Şi cu toate acestea, Ioan Viţelul, vărul ei dinspre mamă, bine scuturat într-un cazan cu scrisori tipărite, a sfătuit-o să nu spele rufele în albia ei mişcătoare, fără să dea mai întâi foc hârtiilor: soţ sau făr'de, fiindcă.

Non de ponte vădit.

Qui cum sapientia cădit, [103] mai cu seamă că dumnealor de la Curtea Condicilor nu se pot înţelege la numărătoarea flautelor nemţeşti, cu care s-a tipărit la Anvers Ochelarii prinţilor. Dar, iată, domnilor, că e de ajuns o mărturie mincinoasă, ca judecata să dea dreptate părţii potrivnice! Noi, dorind a ne supune dorinţei regelui, ne-am înarmat din cap până în picioare cu petice de burtă, spre a vedea cum culegătorii viilor noastre şi-au sfârtecat pălăriile şi s-au preschimbat în sperietoare, fiind vremea târgului neprielnică şi o mulţime de arcaşi nevoind a ieşi la paradă, cu toată înălţimea hornurilor (şi prisosul de rapăn şi de oase-moarte) ale prietenului meu Măgăreaţă. De altfel, anul acela se făcuseră scoici multe în ţinutul Artois, spre marea bucurie a tăietorilor de lemne, care mâncau pe nespălate până le plesnea bârneţul. Dacă, după pofta inimii mele, toată lumea ar avea glas frumos ca aceia, jocul cu mingea la perete ar merge mai uşor şi tertipurile folosite la tălpuirea gramaticii ar luneca mai lesne pe apa Senei, sub Podul Morarilor, aşa cum a hotărât regele Canarilor în diploma care se mai păstrează printre hârtiile vechi ale cancelariei acestui ţinut.

. Drept aceea, domnule, vă rog să binevoiţi a hotărî cele de cuviinţă cu despăgubiri, cheltuieli de judecată şi dobânzi.

Pantagruel l-a întrebat:

— Prietene, mai ai ceva de spus? Pupăndos a răspuns:

— Nu, domnule, am spus tot ce a fost tu autem şi nimic n-am schimbat, pe cuvântul meu de cinste.

— Aşadar, domnule de Soarbezeamă, a spus Pantagruel, e rândul dumitale. Vorbeşte cât mai scurt, fără să laşi deoparte nimic din ceea ce ar putea să lumineze judecata.