Capitolul XIV.

Panurge povesteşte cum a scăpat din mâinile turcilor.

Judecata rostită de Pantagruel a fost împărtăşită tuturor şi încuviinţată de întreaga obşte. Ea s-a tipărit pe mai multe foi şi s-a aşezat spre păstrare printre hârtiile înaltei Curţi; iar unul din cei de faţă a spus:

— Nici Solomon, care numai printr-o întâmplare a dat pruncul mamei adevărate, n-a dovedit atâta chibzuinţă ca înţeleptul Pantagruel, pe care spre norocul tuturor îl avem în mijlocul nostru.

Toţi au fost într-un singur gând, să-i încredinţeze lui Pantagruel slujba de mare-dregător al Dreptăţii, dar el n-a primit, mulţumindu-ie cu următoarele prietenoase cuvinte:

— E prea multă primejdie în îndeplinirea acestei înalte slujbe, iar cei care au luat pe umerii lor răspunderile ei anevoie au izbutit să nu se molipsească de stricăciunea lumii. Dacă asemenea judecători ar sta în scaunul îngerilor, judecata din urmă nu s-ar mai ţine nici peste două mii de ani, şi s-ar dovedi neîntemeiată profeţia lui Nicolaus Cusanus. V-o spun din bună-vreme, ca să ştiţi. Dar dacă aveţi de prisos vreo câteva vedre de vin bun, le primesc bucuros.

Dorinţa i-a fost ascultată şi orăşenii i-au trimis vinul cel mai bun pe care îl aveau; iar Pantagruel l-a băut pre el.

Nici bietul Panurge nu s-a lăsat pe tânjală, că era slab ca un ţâr şi se clătina pe picioare ca o pisică flămândă. Unul din cei de faţă, privindu-l cum zvântă din două înghiţituri o doniţă de porfiriu, l-a mustrat în glumă:

— Ai arşiţă mare, cumetre, bei de stingi!

— Să mă calce vaca-neagră, dacă aş vrea să semăn cu acei domnişori gingaşi din Paris, care beau cu picătura, ca puii de găină, şi nu sorb o înghiţitură până nu-i mângâi pe coadă, ca pe sticleţi. Ah, vericule, de-aş putea să mă înalţ tot atât de uşor precum coboară vinul în mine, de mult aş fi ajuns în lună, cu Empedocle de mână. Orice-aţi spune, zeama asta de ciorchine e cât se poate de bună şi are un buchet minunat. Din ce beau mai mult, tot aş mai bea. Îmi vine a crede, că umbra monseniorului Pantagruel stârneşte setea, precum luna nouă guturaiul.

Cei de faţă s-au pornit să râdă, iar Pantagruel a întrebat:

— De ce râzi, Panurge?

— Măria-ta, a răspuns acesta, povesteam prietenilor mei că turcii sunt oamenii cei mai nefericiţi de pe lume: nu pun în gură un strop de vin! De n-ar mai fi altă oprelişte în Coran, şi tot n-aş primi să mă supun legilor lui.

— Ia, istoriseşte-ne: cum ai scăpat din mâinile păgânilor?

— Martor mi-e Dumnezeu, seniore, că nu voi spune nici un cuvânt care să nu fie adevărat:

Blestemaţii aceia de turci mă vârâseră în frigare, împănat cu bucăţi de slănină, ca pe un iepure; atât eram de sfrijit, că fără grăsime, numai din carnea mea, n-ar fi scos o friptură cumsecade. Se porniseră să mă frigă de viu şi începusem să mă rumenesc. Am chemat în ajutor mila cerului şi duhul sfântului Laurenţiu, nădăjduind că Dumnezeu mă va mântui de acele chinuri cumplite; ceea ce s-a întâmplat într-un chip mai mult decât ciudat. În vreme ce mă rugam lui Dumnezeu din adâncul inimii mele pe jumătate fripte: „Doamne-Dumnezeule, ajută-mă, Doamne, mântuieşte-mă! Scapă-mă de chinurile la care aceşti câini necredincioşi mă supun fiindcă ascult de poruncile tale!” – turcul care mă frigea a aţipit; aşa a fost voia cerului, sau a bunului Mercur, care a adormit oarecând pe Argus cel cu o sută de ochi.

Când am băgat de seamă că nu se mai învârteşte frigarea, m-am uitat la turc şi am văzut că doarme. Am apucat repede cu dinţii un ciot pe jumătate ars şi l-am repezit: ţuşti! drept în poala bucătarului care mă frigea. Am cules din foc un cărbune aprins şi am ochit cum am putut mai bine patul de lângă sobă, unde-şi întinsese salteaua călăul meu. Paiele au luat foc cât ai clipi din gene, iar flăcările au cuprins aşternutul, întinzându-se pe duşumeaua de scânduri. Ciotul pe care-l azvârlisem în poala păcătosului de turc i-a pârlit pântecele şi începuse să miroase a piele arsă; era însă atât de jegos şi puţea el însuşi atât de rău, încât n-a simţit nimic până spre ziuă. Atunci, deodată, a sărit pe tălpi, zăpăcit, strigând la geam cât îl ţinea gura: – „Foc! Foc!” Şi s-a repezit asupra mea să mă arunce pe jeratic, cât eram de mare. Tăiase frânghia cu care îmi prinsese mâinile şi se silea acum să reteze legăturile de la picioare, când stăpânul casei, care ieşise la plimbare pe uliţă cu alte paşale şi niscaiva imami, l-a auzit răcnind şi a zărit fumul. În goană mare a venit să stingă pojarul şi să-şi scoată afară buclucurile.

Năvălind în odaie, a scos frigarea din mine şi-a înfipt-o în turcul care mă prăjea, ucigându-l pe loc, drept pedeapsă pentru neghiobia lui. Frigarea a pătruns în el deasupra buricului, lângă şoldul drept, i-a străbătut al treilea lob al ficatului, a pătruns în diafragmă, a trecut prin punga inimii şi a ieşit prin umăr, între şira spinării şi omoplatul stâng. În clipa când paşa a smuls frigarea din mine, m-am prăbuşit la pământ pe marginea grătarului, lovindu-mă oarecum, dar nu prea rău, fiindcă am căzut pe slănina cu care eram împănat. Văzând turcul cel mare că îi arsese casa până în temelii şi nu mai era nici o scăpare, l-au apucat toate năbădăile şi s-a pornit să înjure – de câte nouă ori – de Frigegot, de Astarot, de Raspalos şi de Arsulis. Iar eu, fript cum eram, îngheţasem de frică! Mă temeam, că dracii care vor veni să-l ducă or să mă ia şi pe mine. „Sunt prăjit pe jumătate (oftam în gândul meu) iar moartea de la slănină mi se va trage, fiindcă diavolilor grozav le place mâncarea grasă!” Am făcut semnul crucii cu limba şi am strigat: Agios athanatos, ho theos! [110] Dar n-am văzut pe nimeni.

În vremea aceasta, spurcatul de paşă se apucase să-şi străpungă inima cu frigarea, proptind-o în coşul pieptului şi împingând-o cu toată puterea. Dar frigarea nu-l pătrundea, că nu era destul de ascuţită la vârf. M-am apropiat de el şi i-am spus:

— Domnule turc, îţi pierzi vremea de haram; n-ai să izbuteşti să te omori, ci abia te vei schilodi, şi-ai să te chinuieşti toată viaţa în mâinile felcerilor. Dă-mi voie să te ucid eu, cum se cuvine, şi n-ai să simţi nici o durere. Te rog să mă crezi, că am mai omorât destui, şi toţi au rămas foarte mulţumiţi!”

— Ah, prietene, a suspinat el, dacă îmi faci acest bine, îţi voi dărui punga mea; iat-o, sunt într-însa şase sute de lire şi o seamă de diamanturi şi rubine dintre cele mai frumoase.”

— Să le văd! a strigat Epistemon.

— Slavă Domnului, a răspuns Panurge, trebuie să fi ajuns departe, după cum o luaseră la goană! Unde e neaua de mai-an? Iată întrebarea, care nu-l lasă să doarmă pe Francois Villon, cântăreţul din Paris.

— Spune mai departe, vrem să auzim cum l-ai dat gata pe paşă.

— Să-mi sară ochii dacă vă mint, măcar câtu-i negru sub unghie! s-a jurat Panurge. Iată. L-am înfăşurat ca-n scutece în nişte zdrenţe pe jumătate arse; i-am prins mâinile şi picioarele cu frânghia în care stătusem eu însumi, şi l-am legat cobză. I-am vârât frigarea prin gâtlej şi l-am spânzurat între două piroane zdravene, de care atârnau două halebarde. Apoi am aprins sub tălpile lui un foc drăgălaş, şi l-am prăjit pe lordul meu ca pe-o scrumbie pusă la afumat în hornul sobei.

Ducând cu mine punga şi o suliţă pe care o ochisem într-un cui, am luat-o la sănătoasa, şi ştie Dumnezeu, dacă mai simţeam că mi-e spinarea friptă ca unui miel la frigare. Când am ajuns în uliţă, am zărit o mulţime de oameni care alergau la foc şi azvârleau găleţi de apă ca să-l stingă. Văzându-mă pe jumătate prăjit, li s-a făcut milă de mine şi m-au udat leoarcă, ceea ce mi-a priit de minune şi m-a răcorit cumsecade; apoi mi-au dat să mănânc. N-am putut însă să mă ospătez după plac, fiindcă de băut n-am avut decât apă: aşa e legea lor! Nici un rău nu mi-au făcut, afară de un turcaleţ pricăjit, ghebos pe dinainte, care tot venea pe furiş să-mi ciugulească slănina. I-am tras una cu suliţa peste degete şi s-a lăsat păgubaş. O grecoaică tinerică mi-a adus un gavanos cu dulceţuri grozave, uitându-se cu multă mirare la mădularul meu pe jumătate ars, care abia îmi ajungea până la genunchi. Trebuie să vă mai spun, că rumenindu-mă în frigare, m-am vindecat de o durere de şale afurisită, care mă chinuia de vreo şapte ani, tocmai în partea pe care călăul, înainte de-a adormi, mi-o potrivise pe jeratic.

Dar în vreme ce turcii petreceau pe socoteala mea, iată că focul s-a întins atât de aprig, încât a mistuit vreo două mii de case; până când unul a băgat de seamă şi a început să strige: „Alah! Alah! Arde oraşul, şi noi stăm la taifas!”

Văzând primejdia, s-au răspândit toţi pe la casele lor. Eu am apucat-o spre poarta cetăţii, iar când am ajuns pe-o colină din apropiere, m-am întors, ca femeia lui Lot, să văd oraşul arzând, aşa precum altădată Sodoma şi Gomora. Şi atât de mult m-am bucurat, că era cât pe-aci să mă scap pe mine. Dar Dumnezeu m-a pedepsit.

— Cum aşa? a întrebat Pantagruel.

— Pe când priveam şi mă veseleam, văzând cum ardea focul de frumos, râdeam în mine şi îmi spuneam: „Ah, bieţii păduchi! Sărmanii şobolani! Grea iarnă i-a ajuns, cu focul în casă!” Când, dintr-o dată, o haită de câini, mari şi mici, mai mulţi de şase şi mai bine de treisprezece sute unsprezece, au dat buzna afară din oraş, fugind de pârjolul focului. Adulmecând mirosul de carne rumenită, năvăliră asupră-mi, şi m-ar fi sfâşiat ca pe un cârnat, dacă îngerul meu păzitor nu mi-ar fi suflat la ureche un leac împotriva durerii de măsele.

— Şi de ce mai sufereai de măsele? Durerile de şale nu-ţi trecuseră?

— Maica ta, Cristoase! a răspuns Panurge. Cum să nu te-apuce durerea de măsele, când sar asupra ta câinii să te rupă? Atunci mi-am adus aminte de slănina cu care eram împănat! Am ciugulit-o, am adunat-o în pumni şi am azvârlit-o în mijlocul haitei. Câinii s-au năpustit asupra bucăţilor de grăsime şi au început să se bată şi să se muşte între ei, care pe care, lăsându-mă să-mi văd de drum. Le-am dat şi eu voie să se scarmene între ei, cât vor pofti.

Astfel am scăpat cu faţa curată, vesel şi voinic. Trăiască friptura la frigare, împănată cu slănină!