Capitolul XV.

Cum a născocit Panurge un nou fel de a întări cetatea Parisului.

Dorind a se odihni după ceasurile petrecute cu cititul cărţilor, Pantagruel ieşise la plimbare în marginea Parisului, spre Saint-Marceau, iar de-a-colo până la Folie-Gobelin. Panurge îl însoţea, purtând în buzunar, ca de obicei, câteva felii de slănină şi o butelcă; nu pornea niciodată la drum fără străjeri, cum le zicea. Alte arme nici nu purta cu sine, iar când Pantagruel a încercat o dată să-i atârne o sabie la brâu, a mulţumit, dar n-a voit s-o primească, spunând că-i înfierbântă rărunchii.

— Aşa o fi, a spus Epistemon, dar dacă îţi caută vreunul gâlceavă, cu ce te aperi?

— Cu încălţările, a răspuns Panurge, întrucât lupta cu spada grea e oprită.

La întoarcere, privind Panurge zidurile care împrejmuiesc Parisul, i-a spus lui Pantagruel, în derâdere:

— Ia uite, ce mai mândreţe de ziduri! Zdravăn sunt întărite, şi tocmai bine întocmite ca să păzească nişte gâscani ieşiţi din găoace. Să-mi razi mie mustaţa, dacă o vacă n-ar fi în stare să dărâme şase stânjeni dintr-o dată, cu un singur pârţ.

— Iubite prietene, a zis Pantagruel, ştii ce-a răspuns Angesilas, când a fost întrebat, de ce un oraş atât de mare ca Sparta nu e împrejmuit cu ziduri? Arătând cu mâna pe cetăţenii care îl însoţeau – toţi pricepuţi în meşteşugul războiului, voinici şi bine înarmaţi – a răspuns: „Iată zidurile cetăţii!” Ceea ce înseamnă, că cea mai bună apărare a unui oraş e vitejia oamenilor care trăiesc într-însul. Tot astfel, această cetate se socoteşte a fi tare, bizuindu-se pe bărbăţia unui popor războinic. N-are nevoie de alte întărituri, şi chiar de-ar hotărî să le zidească, după pilda Strasbourgului, a Orleansului sau a Ferrarei, tot nu i-ar fi cu putinţă, din pricina cheltuielilor prea mari.

— Aşa-i cum zici, a răspuns Panurge; dar tot nu strică să-i arăţi puţin un obraz de piatră duşmanului care te loveşte, măcar de n-ar fi decât să-l întrebi: „Care-i acolo?” Cât priveşte cheltuiala, adică banii trebuitori pentru ridicarea zidurilor, dacă dregătorii oraşului s-ar învoi să mă cinstească, punându-mi dinainte un vin mai acătării, i-aş învăţa cum să le dureze, fără prea multă bătaie de cap.

— Cum? s-a mirat Pantagruel.

— Ţi-oi spune, a răspuns Panurge, dar să nu sufli o vorbă! După cum am băgat eu de seamă, şezutul femeilor din Paris e mai tare decât piatra, iar de găsit se găseşte lesne. În acest chip ar trebui zidite întăriturile oraşului, clădite şi rânduite cu socoteală, după planul meşterilor zidari; la temelie, şezuturile mari; apoi, îngustând meterezele ca spinarea măgarului, cele mai potrivite, la mijloc, iar cele mici, sus pe creastă; toate prinse în tencuială de diamanturi, ca turnul din Bourges, şi încinse cu mătănii călugăreşti. Cine ar fi în stare să dărâme asemenea ziduri? Nici turnate în fier n-ar fi mai tari, şi nici trăsnetul nu le-ar putea vătăma! De ce? Fiindcă şezutul femeii e descântat şi e blagoslovit. O singură primejdie ar fi să se arate.

— Care?

— Muştele care s-ar strânge în partea locului ar trebui luate la goană cu o coadă de vulpe. Şi fiindcă veni vorba, am să vă spun în drum spre masă, o întâmplare drăgălaşă, pe care o povesteşte Frater Lubinus în libro De compotutionibus medicamentium:

Cică pe vremea când dobitoacele vorbeau (nu-s de atunci decât trei zile) un biet leu, care se plimba prin pădurea din Bievre, rostindu-şi rugăciunea de dimineaţă, a trecut pe sub un copac, în care un păcătos de cărbunar se urcase să taie lemne. Văzând leul, a azvârlit în el cu securea, însângerându-l cumplit la unul din şolduri. Leul, şchiopătând, a luat-o razna prin pădure, răcnind după ajutor. Un dulgher cumsecade, pe care îl întâlni în drum, i-a pipăit rana, a curăţat-o cum s-a priceput mai bine şi i-a acoperit-o cu muşchi, sfătuindu-l să alunge muştele, până s-o întoarce cu ierburi de leac, să nu se pună murdărie de muscă pe locul însângerat. Tămăduindu-se leul cu ajutorul dulgherului, a plecat mai departe prin pădure, până când a dat peste o babă uitată de vreme, care strângea vreascuri pentru foc. Baba, trezindu-se cu leul dinainte, s-a speriat şi a căzut pe spate, iar vântul i-a ridicat rochia, fustele şi cămaşa până mai sus de umeri. Milos cum e din fire, leul s-a apropiat de ea, întrebându-se dacă nu s-a lovit, şi, privind-o în partea cum îi zice, a spus: „Sărmană femeie, cine te-a tăiat atât de rău?” Zărind apoi un vulpoi care trecea pe-acolo i-a strigat: „Ei, cumetre vulpoiule, ia fă-te-ncoa, să-ţi arăt ceva!”

Când vulpoiul veni mai aproape el zise: „Cumetre vulpoiule, dragă prietene, nu ştiu cine a spintecat-o între picioare pe această nefericită femeie! Priveşte ce rană grozavă i-a făcut, din buric până în şezut, lungă de-o palmă şi jumătate! Credea a fost tăiată cu securea, şi nu demult. Vântur-o, să nu se aşeze pe ea muştele! Vântură mereu, prietene, vântură bine, goneşte muştele din rană, să n-o mai supere cu bâzâitul lor pe dumneaei! Vântur-o, cumetre, vântur-o, că ţi-a dăruit Dumnezeu coadă zdravănă! Alungă muştele şi le goneşte, nu te lăsa pe tânjală, vântură-le, vânturătorule, cu vânturătoarea, nu lăsa, muşchetarule, s-o muşte muştele pe biata femeie!

A plecat leul să adune muşchi de pus la rană, strigând încă o dată, de departe, vulpoiului: „Dă din coadă, cumetre, şi alungă muştele, că am să te bag vânturător cu simbrie la muscăria reginei Măria şi a lui don Pietro de Castilia. Nu pregeta, goneşte muştele!” Sărmanul vulpoi nu mai prididea dând din coadă şi alungind muştele, ici şi colo, pe dinăuntru şi pe dinafară, dar muierea cea rea puţea nu ştiu pe unde, mai rău ca o sută de diavoli! Vulpoiul, bietul de el, nu ştia încotro să-şi mai cârnească nasul, să scape de mirosurile babei; şi, ferindu-se într-una, zări alături o altă bortă, mai strâmtă, din care, pasămite, venea toată duhoarea. Leul s-a întors în cele din urmă, cărând muşchi, mai mult decât ar încăpea în optsprezece legături, şi începu să-l vâre în despicătură, ajutându-se cu un băţ, pe care îl adusese cu el. Băgase, una după alta, vreo şaisprezece legături şi jumătate, şi se mira: „Naiba s-o ia, dar adâncă mai e rana! Nu mi-ar ajunge, s-o umplu, nici două căruţe şi jumătate, ba chiar mai mult, cu ajutorul lui Dumnezeu!” A tot îndesat muşchiul în spintecătură, până când vulpoiul l-a oprit, rugându-l: „Cumetre leule, dragă prietene, nu vârî tot muşchiul în borta cea mare, mai pune o legătură deoparte şi pentru găurica ceastălaltă, care îmi pute în nas, ca cinci sute de diavoli. Simt că mă înăbuş!

Va trebui, aşadar, să tocmim un vânturător, care să gonească muştele de pe zidurile cetăţii.”

— Dar de unde ştii, a întrebat Pantagruel, că femeile din Paris îşi vor îmbia trupul lor pentru o asemenea lucrare? Căci în acest oraş trăiesc destule doamne ruşinoase, iar fete mari o mulţime!

— Et ubi firenus [111]? a spus Panurge. Nu vreau să mă laud, dar în cele nouă zile, nu mai multe, de când sunt în acest oraş, am pipăit patru sute zece şi încă vreo şapte. Azi-dimineaţă am întâlnit un unchiaş, care purta într-o desagă, la fel cu aceea din pilda lui Esop, două fetiţe, de vreo doi-trei ani fiecare: una în traista dinainte, alta în traista dinapoi. Mi-a cerut de pomană, iar eu i-am răspuns că sunt mai bogat în pârţuri decât în gologani. Apoi l-am întrebat:

— Unchiaşule, fetiţele dumitale sunt fete-mari?”

— Vericule, mi-a răspuns, aşa cum mă vezi, le port pe umăr de doi ani; despre cea din faţă, pe care n-am pierdut-o din ochi nici o clipă, aş putea oarecum să spun că-i fată-mare, dar mâna în foc n-o bag. Cât despre cea dinapoi, habar n-am!”

— Eşti un plăcut tovarăş de drum, i-a spus Pantagruel, şi doresc să te văd îmbrăcat la fel cu toţi cei pe care îi am în slujba mea.”

I-au dat veşminte frumoase, croite după tiparul care se obişnuia pe vremea aceea; atât numai că Panurge a cerut să-i lase fundul nădragilor mai larg şi cu trei palme mai lung; nu rotund, ci în patru colţuri. Ceea ce s-a şi făcut. Panurge se arăta tuturor, spunând că lumea nu s-a încredinţat încă de folosul şi de binefacerile nădragilor cu fundul larg, dar se va lămuri cu încetul, cum se întâmplă, de obicei, ori de câte ori e vorba de o nouă născocire a minţii omeneşti.

Dumnezeu să-l ţie pe fratele, căruia nădragii largi i-au scăpat viaţa! Dumnezeu să-i ajute celui care, într-o singură zi, a adunat în prohab o sută şaizeci de mii nouă scuzi, mântuind de la foamete un oraş întreg. Dacă Dumnezeu mă va milui cu zile, voi întocmi o carte despre rostul şi însemnătatea nădragilor cu fundul larg; odată, când voi avea mai mult răgaz decât am acum.

Panurge şi-a ţinut făgăduiala. A scris o carte mare şi frumoasă, cu chipuri în ea; dar, după câte ştiu, n-a fost tipărită până azi.