Capitolul XIX.

Cum a răspuns Panurge englezului care îi vorbea prin semne.

Toţi cei de faţă priveau în tăcere. Englezul a ridicat amândouă mâinile deasupra capului fără să le apropie, şi a îndoit vârful degetelor în felul cum se zice la Chinon: dos-de-găină; a lovit o mână cu cealaltă peste unghii, de patru ori; apoi a întins degetele şi a bătut în podul palmei cu putere încă o dată, după care, alăturând din nou mâinile ca mai sus, le-a plesnit una de alta de două ori şi iar de patru ori, cu palmele deschise. Apoi, le-a ţinut lipite una de alta, ca pentru rugăciune.

Panurge i-a răspuns. A ridicat dintr-o dată mâna dreaptă în aer, apoi a proptit degetul cel mare de nară, ţinând celelalte patru degete lipite şi întinse de-a lungul nasului; a închis ochiul stâng cu totul, privind chiorâş cu cel drept pe sub sprânceana încruntată şi printre pleoapele pe jumătate deschise. A ridicat apoi mâna stângă, strângând mai întâi cu putere şi-apoi desfăcând cele patru degete, afară de cel mare, pe care l-a ţinut în sus, la fel ca mâna dreaptă, păstrând între cele două mâini o depărtare de un cot şi jumătate. A coborât spre pământ amândouă mâinile, apoi le-a dus până în dreptul pieptului, ţinându-le ca şi cum ar fi vrut să ochească nasul englezului.

— Şi dacă Mercur… a spus acesta.

Panurge i-a tăiat glasul:

— Zbârci! Ai vorbit!

Atunci englezul a făcut alt semn. A ridicat mâna stângă în sus, cu palma deschisă, apoi, strângând degetele în pumn, a culcat degetul cel mare pe vârful nasului. Ridicând deodată mâna dreaptă, deschisă ca şi cea stângă, a lăsat-o în jos, alăturând degetul cel mare al mâinii drepte de degetul cel mic al mâinii stângi, în vreme ce mişca uşor din celelalte patru degete.

Panurge, fără să arate vreo mirare, a scos cu mâna stângă batista din buzunarul nădragilor, fluturând-o de trei ori; după aceea un rest dintr-o fleică de vacă şi două bucăţi de lemn, având aceeaşi mărime, una de abanos, cealaltă de lemn de Brazilia, de culoarea cireşei coapte; le-a potrivit pe măsură între degete, lovindu-le una de alta, cu zgomot asemănător clopoţeilor pe care îi poartă leproşii din Bretania, dar sunând oarecum mai plăcut şi mai limpede; apoi a început să murmure un cântec vesel, plesnind din când în când din limbă şi privind drept în ochi pe englez.

Teologii, doftorii cei mari şi dascălii au tălmăcit acest semn în înţelesul că englezul ar fi atins de lepră. Oamenii legii, judecătorii şi avocaţii credeau că Panurge a voit să preamărească lepra ca pe-o fericire trupească, după cum a spus, nu ştiu când, Isus Cristos.

Englezul nu s-a înfricoşat, ci a ridicat amândouă mâinile, a strâns laolaltă cele trei degete din mijloc, iar amândouă degetele mari le-a petrecut între degetul arătător şi cel mijlociu, întinzându-le spre Panurge; după aceasta a împreunat mâinile, astfel ca degetul cel mare al mâinii drepte să atingă degetul cel mare al mâinii stângi, iar degetul cel mic al mâinii stângi pe cel al mâinii drepte.

Panurge, fără a scoate o vorbă, a ridicat amândouă mâinile şi a făcut acest semn: a lipit unghia degetului arătător al mâinii stângi de unghia degetului mare, în chip de copcă, iar degetele celelalte ale mâinii drepte le-a strâns la un loc, întinzând numai arătătorul, pe care îl tot vâra şi îl scotea mereu, între cele două degete amintite ale mâinii stângi. Apoi, a întins degetul arătător şi pe cel mijlociu al mâinii drepte, desfăcându-le cât putea mai mult şi îndreptându-le spre Thaumast; ducând degetul cel mare al mâinii stângi la coada ochiului de-aceeaşi parte, a desfăcut palma ca o aripă de pasăre (sau ca o coadă de peşte) fluturând-o uşurel încoace şi încolo; la fel cu mâna dreaptă, la coada ochiului drept.

Thaumast s-a făcut galben la faţă şi a început să tremure. A lovit cu degetul mijlociu al mâinii drepte în podul palmei sub degetul cel mare, apoi a vârât degetul arătător al mâinii stângi printre celelalte două degete; dar pe dedesubt, nu pe deasupra cum făcuse Panurge.

Acesta i-a răspuns, izbind mâinile una de alta şi suflând în palmă. A vârât de mai multe ori degetul arătător al mâinii drepte printre două degete ale mâinii stângi făcute inel, a proptit bărbia în piept şi s-a uitat ţintă la englez.

Cei de faţă, care nu pricepeau tâlcul acestor semne, şi-au dat seama, totuşi, că Panurge, fără să scoată un cuvânt, îl întrebase pe Thaumast:

— Ce vrei să spui?

Thaumast începuse să asude din greu şi părea a fi cuprins de o adâncă tulburare. Venindu-şi puţin în fire, a aşezat unghiile tuturor degetelor de la mâna stângă peste unghiile degetelor de la mâna dreaptă şi, încovoind degetele în jumătate de cerc, a ridicat mâinile deasupra capului, cât putea mai sus.

Văzând aşa, Panurge şi-a înfipt deodată degetul cel mare al mâinii drepte sub falcă, iar degetul mijlociu l-a vârât, ca într-o verigă, prin degetele făcute inel ale mâinii stângi. Apoi a început să cânte, clănţănind din dinţi.

Englezul, stors de puteri şi vlăguit, s-a ridicat verde la faţă, şi simţind că îl cuprinde greaţa, a început să scuipe fiere. Puţea mai rău ca un dihor. Cei de faţă se ţineau toţi cu mâna de nas, fiindcă englezul se scăpase pe el. Thaumast a ridicat mâna dreaptă şi a strâns atât de tare pumnul, încât degetele i se închirciseră ca o gheară; palma mâinii stângi, desfăcută, a aşezat-o de-a latul pe piept.

Atunci Panurge şi-a smuls ciucurele din prohabul nădragilor şi, ridicându-l cu mâna stângă, a scos portocala zvârlind-o în sus de şapte ori; a opta oară, a prins-o în pumnul drept, a ţinut-o câteva clipe în aer, nemişcată, apoi a început s-o plimbe pe sub nasul lui Thaumast.

Englezul se umflase ca un cimpoi şi sufla din greu ca într-o băşică de porc.

Panurge, văzându-l în această stare, a dus un deget al mâinii stângi pe stinghia şezutului, a sorbit în gol ca şi cum ar fi vrut să înghită un miez de scoică sau o lingură de ciorbă; apoi deschizând gura, s-a lovit peste dinţi cu palma mâinii drepte, scoţând un sunet puternic şi adânc, ce părea că vine de la diafragmă prin traheea-arteră; a scos acest sunet de şaisprezece ori!

Thaumast gâfâia ca o gâscă. Panurge a băgat în gură degetul arătător al mâinii drepte, l-a strâns cu putere între bucile obrazului, apoi le-a tras repede afară, cu mare zgomot, cum răsună puşcociul de soc cu care trag copiii la ţintă. Făcu aşa de nouă ori.

Atunci englezul a strigat:

— Da, domnilor, iată taina cea mare! Omul acesta a pătruns-o până în miezul ei.

A scos un pumnal pe care îl purta cu el şi l-a întors cu vârful spre pământ.

Panurge a apucat încă o dată ciucurele, scuturându-l între genunchi cu putere, apoi şi-a aşezat mâinile deasupra capului, în chip de pieptene, scoţând limba de-un cot şi dând ochii peste cap, ca o capră care trage să moară.

— Am înţeles! a strigat Thaumast. Şi pe urmă?

Rostind aceste cuvinte, a îndreptat mânerul stiletului spre piept, cu vârful în palmă, încovoind puţin degetele.

Panurge a aplecat capul spre stânga şi şi-a vârât degetul mijlociu în ureche, ridicând uşor pe cel mare. Şi-a încrucişat apoi braţele pe piept, a tuşit de cinci ori, iar a cincea oară a izbit în pământ cu piciorul drept; a ridicat braţul stâng şi a dus degetul cel mare la frunte, cu pumnul strâns, lovindu-se cu mâna dreaptă peste inimă, de şase ori.

Thaumast, ca şi cum n-ar fi fost mulţumit cu atât, a pus degetul cel mare al mâinii stângi pe vârful nasului, ţinând celelalte degete întinse.

Atunci Panurge a băgat amândouă degetele arătătoare în colţurile gurii, a tras în lături cât a putut, arătându-şi toţi dinţii, iar cu degetele mari de la amândouă mâinile şi-a lăsat pleoapele în jos, strâmbându-se (după părerea celor de faţă) destul de urât.