Capitolul XX.

Thaumast laudă ştiinţa şi iscusinţa lui Panurge.

Thaumast s-a sculat în picioare şi, scoţându-şi scufia din cap, a şoptit lui Panurge la ureche câteva vorbe de mulţumire; apoi a spus cu glas tare celor de faţă:

— Domnilor, în clipa aceasta pot să rostesc cuvântul din sfânta Scriptură: Et ecce plusquam Salomon hic. [122] Aveţi aici, printre dumneavoastră, o comoară de nepreţuit: pe domnul Pantagruel, a cărui faimă m-a făcut să viu din depărtările Engliterii, pentru a cerceta împreună întrebările încă nedezlegate ale magiei, alchimiei, cabalei, geomanciei, astrologiei şi filosofiei, pe care de multă vreme le purtam în minte. Astăzi însă mă ridic şi spun, că renumele de care se bucură îl nedreptăţeşte, căci nu arată lumii nici a mia parte din ce preţuieşte cu adevărat.

Văzut-aţi cu toţii, cum ucenicul său, unul singur, a izbutit să-mi dea răspunsul ce căutam, dezvăluindu-mi mai multe decât îl întrebasem; nu numai atât, dar a scos la iveală şi alte întrebări, pe care aşijderea le-a dezlegat. Pot să spun că a deschis înaintea ochilor mei adevăratele izvoare din adânc ale ştiinţei despre toate, deşi n-aş fi crezut până acum că se află pe lume un om care să le cunoască măcar începutul; mi-am dat seama despre aceasta, înţelegându-mă cu el numai prin semne, fără glas şi fără o fărâmă de vorbă. Voi aşterne la timpul său pe hârtie ceea ce ne-am spus unul altuia şi am tălmăcit, pentru a nu vă închipui cumva că n-a fost decât un joc. Având la îndemână acea carte, fiecare va putea să înveţe ceea ce eu însumi abia acum am aflat. Vă puteţi da seama cât e de minunată învăţătura meşterului, dacă învăţăcelul său ne-a dovedit o ştiinţă atât de uimitoare, căci non est discipulus super magistrum [123]. Într-un cuvânt, Domnul să fie lăudat! Vă mulţumesc pentru cinstea ce mi-aţi făcut-o. Dumnezeu să vă răsplătească în veci!

Pantagruel a dat celor de faţă binecuvântarea lui şi l-a poftit pe Thaumast să se ospăteze împreună.

Au băut până le-au sărit bumbii de pe burtă (fiindcă nădragii, pe vremea aceea, se încheiau cu nasturi, nu se strângeau cu bârneţul, ca acum). – „Din ce parte a locului eşti, fârtate?” se întrebau oaspeţii, unii pe alţii. – „Dar repede mai dai pe gât pocalele, Isuse Cristoase!” – „Toarnă, pajule, în oală; cum îţi vine s-o laşi goală?” – „Mişcă-te, nu sta, naiba să te ia!”

Niciunul n-a băut mai puţin de douăzeci de vedre; că fusese cald peste zi şi toţi sufereau cumplit de sete.

În ce priveşte amănunţitul cuprins al întrebărilor lui Thaumast, ca şi tâlcul acelor semne prin care s-a înţeles cu Panurge, voi avea grijă să vă dau lămuriri mai târziu. Am auzit că englezul ar fi scris o carte groasă, pe care ar fi tipărit-o la Londra şi în care spune tot, fără să lase nimic la o parte. De aceea, eu, unul, pot s-o las pe altă dată.