Capitolul XVIII.

Cum a venit din Anglia un mare cărturar, să se măsoare cu Pantagruel, şi cum a fost biruit de Panurge.

În vremea aceea, un vestit cărturar cu numele de Thaumast, aflând din zvon şi din renume despre ştiinţa fără asemănare a lui Pantagruel, a venit din Anglia, cu gândul de a-l vedea şi de a-l cunoaşte, spre a se încredinţa dacă înţelepciunea lui e la înălţimea faimei ce dobândise.

Ajungând la Paris, i s-a înfăţişat lui Pantagruel, care trăsese la hanul Saint-Denis. În ziua aceea se plimba prin grădină împreună cu Panurge, filozofând în mers, după obiceiul peripateticilor din Atena. Văzându-l cât e de înalt şi de puternic, a tresărit puţin de frică, dar i s-a închinat cu multă curtenie, după cum cerea cuviinţa, spunând:

— Dacă e adevărat, cum ne învaţă Platon, regele filosofilor, că ştiinţa şi înţelepciunea sunt întrupate aievea, iar chipul lor viu poate fi văzut de ochii omului, drept ar fi ca lumea să nu se mai sature privindu-le. Faima lor, ajungând la urechile cărturarilor, nu le-ar da răgaz nici să doarmă, nici să se odihnească, zorindu-i să alerge până la locul unde se află acel muritor, în care ştiinţa şi-a ridicat altarul şi şi-a aşezat oracolul ei. Aşa a făcut, pe vremuri, regina din Saba, care a pornit de la hotarele Răsăritului şi ale Mării Persane, pentru a cerceta rânduiala din casa înţeleptului Solomon şi pentru a-i asculta cuvântul; aşa a făcut Anacharsis, care din Sciţia a venit la Atena, ca să-l vadă pe Solon; aşa a făcut Pitagora, care a cercetat pe profeţii din Memfis; aşa a făcut Platon, care s-a dus să stea de vorbă cu magii Eghipetului şi cu Architas din Tarent; aşa a făcut Appolonius din Tyan, care a ajuns până la muntele Caucaz, a trecut prin ţara sciţilor, a masageţilor şi a indienilor, a lopătat pe râul cel mare al Pysonului, până la brahmani, ca să-l vadă pe Hiarchas; iar de-acolo în Babilon, Caldeea, Mezia, Asiria, Pârtia, Siria, Fenicia, Arabia, Palestina, Alexandria, până în Etiopia, pentru a se întâlni şi a vorbi cu gimnosofiştii. Aş putea să-l mai amintesc şi pe Titus Livius. Mulţi cărturari au venit la Roma, din părţile Franţei şi ale Spaniei, să-l vadă şi să-l asculte vorbind. Nu îndrăznesc să mă număr printre oamenii atât de înzestraţi ca aceia, dar mă socotesc a fi un cercetător harnic al adevărului, iubind nu numai cărţile, dar şi pe cărturari. Ajungând până la noi vestea despre ştiinţa ta neasemuită, mi-am părăsit ţara, rudele şi căminul, venind aici, fără să ţin seama de depărtare, de neplăcerile drumului pe apă sau de primejdia unor locuri necunoscute, numai pentru a te vedea şi a vorbi cu tine despre marile întrebări ale filosofiei, ale geomanciei şi ale ştiinţelor tainice, care toate îmi trezesc îndoieli şi stârnesc în mine dorinţa de a cunoaşte. Dacă tu vei fi în stare a le da răspuns, mă fac de pe-acum robul tău, eu cu toţi urmaşii mei, căci pentru a te răsplăti n-aş putea să-ţi dau nimic mai de preţ. Voi însemna în scris răspunsurile tale şi le voi împărtăşi tuturor învăţaţilor din acest oraş, pentru ca în faţa lor şi a lumii întregi să stăm de vorbă asupra lor. Dar iată în ce fel aş dori să purcedem. Nu cu temeiuri pro şi contra, ca sofiştii fără minte de pe-aici şi de-aiurea. Nici declamând, după obiceiul academicienilor; nici numărând, cum făcea Pitagora (şi cum a încercat, de asemeni, Pico de la Mirandola la Roma). Aş dori să ne înţelegem prin semne, fără cuvinte, căci întrebările pe care le-am amintit sunt atât de spinoase, încât graiul omenesc nu izbuteşte să le cuprindă după cum am dori. Aşadar, dacă înălţimea-voastră n-are nimic împotrivă, ne vom întâlni mâine în sala cea mare a mănăstirii Navara, la ceasurile şapte dimineaţa.

Sfârşind englezul ce avea de spus, Pantagruel i-a răspuns cu toată cuviinţa:

— Seniore, darurile pe care Dumnezeu mi le-a hărăzit, bucuros le împărtăşesc oricui, căci de la Dumnezeu sunt toate, iar voia lui este a le trece mai departe oamenilor vrednici de-a primi cereasca mană a ştiinţei adevărate. Văzând că printre aceştia, pe drept cuvânt, ţi se cuvine locul întâi, te încredinţez că la oricare ceas din zi sau din noapte mă vei afla gata de a răspunde, după puterile mele, întrebărilor pe care vei binevoi a mi le pune. La rândul meu voi învăţa de la tine mai mult decât aş putea eu însumi să te învăţ; dar dacă aceasta ţi-e dorinţa, vom sta împreună de vorbă asupra îndoielilor ce te frământă şi vom căuta dezlegarea lor până în adâncul cel nepătruns, unde zicea Heraclit că se ascunde adevărul. Mă învoiesc întru totul a face precum ai spus, înţelegându-ne prin semne, iar nu prin cuvinte. Vom fi apăraţi de zarva acelor sofişti neajutoraţi, care bat din palme de câte ori li se pare că vorbitorul a nimerit drumul cel drept. Aşadar, mâine voi fi de faţă la ceasul şi la locul hotărât; dar te-aş ruga să nu fie între noi nici gâlceavă, nici larmă; să nu căutăm nici faimă şi nici aclamări, ci numai adevărul.

La care Thaumast a răspuns:

— Seniore, Dumnezeu să te aibă în paza lui! îţi mulţumesc pentru înalta mărinimie pe care binevoieşti a o arăta nevrednicului de mine. La revedere, pe mâine!

— Cu bine, a zis Pantagruel.

Dumneavoastră, care citiţi aceste rânduri, să fiţi încredinţaţi că niciodată n-au fost pe lume oameni cercetaţi de gânduri mai înalte şi stăpâniţi mai puternic de ele decât Thaumast şi Pantagruel în noaptea aceea. Thaumast a mărturisit pivnicerului de la hanul Cluny, unde trăsese, că nicicând în viaţa lui nu suferise mai amarnic de sete ca în acele ceasuri de veghe.

— Simt, zicea el, cum mă strânge de gât Pantagruel! Dă poruncă, te rog, să-mi aducă de băut, şi sileşte-te să fie udătură destulă pentru arşiţa gurii.”

Pantagruel, cuprins de aceeaşi înfrigurare, nu vedea înaintea ochilor: decât cărţi: De numeris et signis [117] a lui Beda, De inenarabilibus [118] a lui Plotin, De magia a lui Proclu, Peri Semion [119] a lui Anaxagoras, Peri Aphaton [120] a lui Dynnarisis, Peri Anecfthoneton [121] a lui Hipponax şi altele. Panurge i-a spus:

— Stăpâne, lasă grijile la o parte şi du-te la culcare. Te văd atât de pătruns de gânduri, încât mi-e teamă să nu te-apuce frigurile. Bea mai întâi vreo douăzeci-treizeci de vedre, apoi treci în iatac şi dormi în voie. Mâine dimineaţă voi răspunde eu englezului, iar dacă nu-l voi dovedi, să nu mai aud din gura ta nici o vorbă bună.

— Aşa să fie, a spus Pantagruel. Dar, Panurge, iubite prietene, cum vei izbuti să ţii piept unui învăţat atât de mare?

— Vei vedea, a răspuns Panurge. Nu-ţi mai bate capul şi lasă-l pe seama mea. Poate să fie pe lume un învăţat mai iscusit decât diavolul?

— Nu, în adevăr, a răspuns Pantagruel, afară numai dacă nu coboară asupra lui, duhul sfânt.

— Eu, a spus Panurge, de câte ori m-am măsurat cu aceşti învăţaţi i-am pus cu botul pe labe şi i-am lăsat năuci; fii încredinţat, aşadar, că mâine, de faţă cu toată lumea, o să-l fac pe acest straşnic englez să scuipe fiere!

Panurge şi-a petrecut toată noaptea ciocnind pahare cu pajii şi pierzând toţi bumbii nădragilor la primus et secundus şi la rişcă.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, l-a însoţit pe Pantagruel la locul întâlnirii. N-o să mă credeţi când vă voi spune, că tot Parisul, cu mic, cu mare, se găsea de faţă, zicând fiecare în sinea lui: – „Diavolul ăsta de Pantagruel, care i-a băgat în cofă pe toţi sorbonarii, a dat peste un drac mai împieliţat decât el. O să aibă de furcă cu englezul. Să vedem: care pe care?”

Lumea se adunase de cu vreme. Thaumast aştepta pe Pantagruel şi pe Panurge. Când, în sfârşit, aceştia au sosit, toţi dascălii şi şcolarii Sorbonei, în frunte cu Sfatul cel mare, au pornit să bată din palme după prostescul lor obicei. Dar Pantagruel a strigat o dată, cu un glas cât două tunuri:

— Tăcere, să vă ia naiba! Pentru numele lui Dumnezeu, tăcere! Dacă mă mai plictisiţi mult, o să vă retez capetele la toţi, nătărăilor!”

Auzind aşa, au tăcut toţi ca nişte curci plouate. Nici dacă ar fi înghiţit fiecare cinci ocale de câlţi n-ar fi îndrăznit să tuşească! Îşi simţeau gura uscată şi scoteau limba de un cot, însetoşaţi, ca şi cum glasul lui Pantagruel le-ar fi turnat pe gât saramură.

Panurge a spus englezului:

— Seniore, ai venit să ne pierdem vremea, răsucind şi învârtind întrebările pe toate părţile, sau vrei să afli adevărul?

Thaumast i-a răspuns:

— Seniore, nici un alt gând nu mă stăpâneşte, decât dorinţa de a şti şi de a afla cele despre care nu m-am putut lămuri până acum; fiindcă nici un om şi nici o carte nu mi-au dat încă un răspuns îndestulător, care să limpezească îndoielile mele. Nu doresc să ne înfruntăm într-o zadarnică ceartă de cuvinte. O asemenea josnică îndeletnicire o las pe seama potlogarilor de sofişti, sorbonari, sorbonişti, sorbonizaţi, sorbonisiţi, sorborşiţi, sorbonicaţi, sorbo-năcriţi, care în gâlcevile lor nu caută adevărul, ci numai sămânţă de vorbă.

— Aşadar, a spus Panurge, întrucât eu, aici de faţă, ucenic al meşterului meu Pantagruel, voi fi vrednic a-ţi da un răspuns mulţumitor, cred că ar fi fără cale şi de batjocură să-l mai stingherim pe el însuşi. Să ne fie numai îndrumător şi să judece susţinerile noastre; iar dacă îţi va mai rămâne o nedumerire, el te va lămuri pe de-a-ntregul.

— Prea bine, a răspuns Thaumast. Mă învoiesc. Să începem.

Am uitat să vă spun, că Panurge îşi atârnase la deschizătura nădragilor un ciucure mare de mătase în patru culori: roşu, alb, verde şi albastru, cu o portocală frumoasă înăuntrul lui.