Capitolul XVI.

Despre firea şi obiceiurile lui Panurge

Panurge să tot fi avut pe-atunci vreo treizeci şi cinci de ani. Era de statură potrivită, nici prea înalt şi nici prea scund, avea nasul puţin vulturesc, încovoiat ca minerul briciului, arăta zvelt ca un ostaş de plumb şi părea a fi un bărbat cu inimă largă, deşi rămăsese cu unele obiceiuri rele şi pătimea de acea boală, despre care un cântec din vremea lui zicea:

Să nu ai un ban în pungă, E o suferinţă lungă.

Totuşi, când nevoia de bani îi dădea ghes, se pricepea să-i scoată din piatră seacă în şaizeci şi trei de chipuri, dintre care cel mai cinstit (şi mai obişnuit) era furtişagul. Rău-nărăvit, măsluitor, hoinar, bătând uliţele Parisului, în felul lui, băiatul cel mai bun, avea totdeauna de pus la cale o păcăleală pe seama caraulelor şi a străjilor de noapte. Strângea de pe drum trei-patru haimanale, le dădea de băut ca unor buni-templieri, iar înspre seară îi gonea până mai sus de Sfânta Genoveva sau în împrejurimile mănăstirii Navara, la ceasul când straja trecea prin partea aceea. (Puneau sabia pe caldarâm şi urechea deasupra mânerului; iar când sabia începea să zbârnâie, era semn că paznicii-s pe aproape.) Atunci dumnealui cu ceilalţi ortaci culeşi de pe uliţă luau o cotigă, îi dădeau brânci şi o repezeau cu toată puterea la vale, în calea străjerilor, răsturnându-i la pământ ca pe nişte porci. Apoi o luau la fugă pe altă uliţă şi se făceau nevăzuţi. Panurge, în mai puţin de două zile, ajunsese să cunoască toate străzile, ulicioarele şi trecătorile Parisului.

Altă dată, ochind din vreme un colţ al pieţei pe unde avea să treacă straja, presăra pe jos o dâră de iarbă de puşcă şi îi dădea foc tocmai în clipa când ostaşii se apropiau. Panurge murea de râs, văzându-i cum o luau la goană, închipuindu-şi că i-au ajuns flăcările sfântului Anton.

Cât priveşte pe dascăli şi pe teologi, îi prigonea mai amarnic decât pe toţi ceilalţi. Când se întâlnea cu vreunul din ei pe uliţă, nu se lăsa până nu-i juca un renghi, strecurându-i un găinaţ în scufie sau, agăţându-i la spate, măcar o ureche de iepure, dacă nu vreo două-trei cozi de vulpe.

Într-o zi, pe când toţi teologii erau chemaţi la Sorbona spre a hotărî asupra dreptei-credinţe, a plămădit o plăcintă dintr-o amestecătură de usturoi, assa foetida, galbanum [112], castoremn [113] şi baligă proaspătă, a dospit-o într-o coptură de şancru moale şi, dis-de-dimineaţă, a uns şi a binecuvântat cu ea toată împrejmuirea Sorbonei, încât nici dracul, cu mâna la nas, nu se putea apropia. Bieţii oameni care încercau să intre îşi vărsau maţele în văzul tuturor. Vreo zece-doisprezece au murit de ciumă, opt s-au molipsit de bubat, iar mai bine de douăzeci şi şapte, de sfrinţie. Dar Panurge trecea pe lângă ei, fluierând!

Purta de obicei, sub pulpana hainei, un bici cu care plesnea din mers, fără cruţare, pe toţi pajii trimişi de stăpânii lor după vin.

Avea mai bine de douăzeci şi şase de buzunare şi de pungi, întotdeauna pline; într-una păstra cuţitaşul, ascuţit ca un tăiş de brici, cu care culegea pungile trecătorilor; în alta ţinea zeamă de aguridă, pe care obişnuia să le-o azvârle în ochi; purta ciulini amestecaţi cu fulgi de gâscă sau de clapon, cu care împodobea haina sau scufiile cetăţenilor cumsecade. Unora le punea pe furiş câte o pereche frumoasă de coarne, cu care umblau prin oraş câteodată toată viaţa.

Într-un alt buzunar ţinea o mulţime de punguţe pline cu purici şi păduchi, pe care îi culegea din poala cerşetorilor de la Sfântul Inocenţiu şi-i sufla printr-un vârf de trestie sau o pană de gâscă drept în ceafa jupâniţelor mai simandicoase care treceau pe stradă. În biserică nu se suia niciodată pe treptele corului, ci rămânea în naos, printre femei, la liturghie, la vecernie ori în timpul predicii.

În alt buzunar avea o puzderie de undiţe şi cârlige, cu care agăţa, doi câte doi, pe bărbaţii şi femeile din biserică, mai ales pe cele care purtau rochii de mătase scumpă, iar când se hotărau să se despartă de vecinii lor, toate se pomeneau cu fustele sfârtecate.

În alt buzunar păstra un amnar cu iască, chibrituri, pietre de scăpărat şi alte unelte potrivite pentru asemenea întrebuinţări de aprindere; apoi câteva oglinzi cu care orbea pe bărbaţi şi pe femei, trimiţându-le în ochi lumina soarelui. Ce deosebire e, spunea el, între o femeie cu rugă-n poale şi alta cu buca moale?

Mai avea, în sfârşit, o câtime de ace şi mosoare cu aţă, punând cu ele la cale tot felul de pozne.

Într-o bună zi, la ieşirea din Palatul Dreptăţii, pe când în sala cea mare un călugăr franciscan se pregătea să slujească liturghia dinaintea domnilor juzi, Panurge, prefăcându-se că-l ajută pe cucernicia-sa, să-şi îmbrace odăjdiile, i-a cusut patrafirul de anteriu şi anteriul de poalele cămăşii. Când s-au arătat domnii juzi şi s-au aşezat să asculte sfânta slujbă, omul nostru s-a făcut nevăzut; iar după ce liturghia a ajuns la iţe, missa est [114] şi călugărul a început să se dezbrace, bietul frate, scoţându-şi patrafirul, a rămas despuiat de anteriu şi de cămaşă, care erau cusute laolaltă, şi s-a trezit gol până în brâu, cum l-a născut maică-sa, arătându-şi în văzul lumii toate mădularele, mari şi mici. Trăgea sfinţia-sa de patrafir, dar cu cât se silea mai amarnic, cu atât rămânea mai dezbrăcat; până când unul din domnii de la Curte i-a strigat: „Ascultă, părinte, ce aştepţi dumneata, să-ţi sărutăm dosul? Săruta-te-ar focul sfântului Anton pe toate părţile, neruşinatule!”

De-atunci li s-a dat poruncă popilor să nu-şi mai lepede odăjdiile în văzul lumii, ci numai în dosul altarului; şi niciodată faţă de femei, spre a nu le face să păcătuiască cu gândul.

Lumea se întreba, de ce au fraţii întru Domnul fuduliile atât de mari? Tot numitul Panurge a răspuns cu limpezime şi la această întrebare. Iată: Măgarii au urechile lungi, fiindcă mama lor nu le pune scufie în cap, când sunt mici. (Aşa zice De Aeliaco în Presupunerile lui.) Tot astfel, desagii bieţilor monahi sunt largi, fiindcă ei nu poartă izmene, şi de aceea mădularul lor creşte în voie, ajungând până la genunchi, ca mătăniile cucernicelor doamne.

Într-un alt buzunar, Panurge ţinea praf de scărpinat, pe care îl azvârlea pe sub fustele muierilor fudule, silindu-le să se dezbrace în văzul enoriaşilor; unele săreau în sus, ca peştele pe grătar (şi ca beţele pe tobă); altele o luau la fugă pe uliţă, iar el după ele; pe cele care rămâneau în pielea goală le acoperea cu mantaua lui, peste umeri, ca un bărbat îndatoritor şi binecrescut ce era.

Purta în nădragi un şip cu ulei rânced şi, când întâlnea o femeie ori un bărbat în straie noi, le ungea cu grăsime şi le mânjea pe unde erau mai arătoase, prefăcându-se că le pipăie şi le laudă: „Bun postav (zicea), bună mătasă; Dumnezeu să vă dea după pofta inimii, doamnă! Ţi-ai făcut haine noi, prietene, să le porţi sănătos!” Şi, rostind aceste îndatoritoare cuvinte, punea mâna unsuroasă pe gulerul hainei, iar pata de ulei acolo rămânea pentru totdeauna.

În trup şi-n suflet pătrundea, Ca un sigil de faimă rea, Nici naiba nu i-o mai ştergea!

La despărţire spunea: „Ia seama să nu cazi, doamna mea, drept în faţa dumitale e o baltă de noroi.”

Într-o punguliţă avea praf de strănutat. Îl presăra pe-o batistă cu horbotă aleasă (şterpelită de sub ochii frumoşi ai spălătoresei, într-o dimineaţă, pe când îi culegea din sân un păduche pe care tot el îl azvârlise). Iar de se afla împreună cu mai multe cucoane de neam mare, aducea vorba despre lucrătura cămăşilor, le punea mâna în sân şi le întreba:

— Dantelă de Flandra ori de Hainaut?”

Apoi îşi scotea batista, lăudând-o:

— E ţesută la Foutignan, în patru iţe!” Şi le-o flutura pe sub nas, făcându-le să strănute câte patru ceasuri de-a rândul. Dădea drumul la vânturi, mai abitir ca o gloabă răpănoasă, iar femeile îl întrebau, râzând:

— Ce faci, Panurge, tragi pârţuri?”

— Nu, doamnă, îţi ţin isonul, cât trâmbiţezi dumneata din nas.”

Avea la el oricând un cleşte, un cârlig, o menghină, o daltă, un şperaclu şi alte asemenea unelte; nu era broască la vreo uşă sau încuietoare de cufăr, pe care să n-o deschidă. Mai ţinea într-un alt buzunar o mulţime de zaruri, pe care le învârtea în pahar cu mare dibăcie, având degete meştere (ca Minerva şi ca Arachneea), ceea ce i-a prins bine pe timpul când ajunsese scamator de bâlci. Dădea negustorului să-i schimbe un teston de argint sau alt ban, şi putea să fie acela mai isteţ ca un coţcar, tot nu băga de seamă cum Panurge zvânta de fiecare dată câte cinci-şase gologani de sub nasul omului, la vedere şi fără durere; iar cel păcălit nimic altceva nu simţea, decât adierea vântului.