Capitolul XVII.

Cum cumpăra Panurge iertările, cum mărita babele şi cu câţi s-a judecat la Paris.

Văzându-l într-una din zile pe Panurge în toane rele, încruntat şi tăcut, am înţeles fără multă greutate că n-avea în pungă nici o lăscaie şi i-am spus:

— Panurge, te cunosc după nas că nu ţi-e bine şi ţi-am ghicit boala: ai răcit la pungă. Nu-ţi face sânge rău dintr-atât.

Am cinci bănuţi într-o năframă, Orfani de tată şi de mamă.

Iar dacă îţi sunt de trebuinţă, ai tăi să fie, ca folos şi cu sfrinţie! El mi-a răspuns:

— […] partea banilor nu mă sinchisesc. O să am în curând mai mulţi decât îmi trebuie, întrucât am găsit piatra filosofală, care trage la ea banii din pungă, precum magnetul pilitura de fier. Vrei să vii cu mine, să cumpărăm iertări?

— Drept să-ţi spun, eu nu râvnesc să fiu iertat, nici pe lumea aceasta, nici pe cealaltă. Să mergem dacă vrei; dar, asta mi-e crucea! mai mult de un dinar n-am de dat.

— Mi împrumuţi cu dobândă? a întrebat Panurge.

— Nu, nu! i-am răspuns. Ţi-l dăruiesc din toată inima.

— Grates vobis dominos [115]!

Am pornit amândoi, oprindu-ne mai întâi la biserica Sfântul Gervais, unde n-am cumpărat decât o iertare la trunchiul dintâi: eu mă mulţumesc cu puţin. Am spus câteva rugăciuni scurte pentru sfânta Brigita, în vreme ce Panurge a luat trunchiurile pe rând, zăbovind la cutia fiecărui vânzător de iertări.

Am dat apoi o raită pe la Notre-Dame, pe la Sfântul Ioan, pe la Sfântul Anton şi pe la celelalte biserici unde se vând iertări. Eu m-am lăsat păgubaş, dar Panurge a sărutat toate moaştele sfinte şi a cumpărat iertări cu ridicata. La întoarcere, m-a dus la cârciuma Castelului şi mi-a arătat vreo zece-douăsprezece pungi din ale lui, pline cu bani. Mi-am făcut cruce şi l-am întrebat:

— De unde ai strâns atât bănet, şi-aşa de repede?

— I-am luat din căldăruşa iertărilor, mi-a răspuns. Când am azvârlit primul dinţar, răsucitu-l-am pre el între degete, cu dibăcie, ca să pară un şfanţ de argint; cu mâna dreaptă am cules din grămadă alţi doisprezece dinari, poate mai mult, iar cu cealaltă trei-patru duzini; şi tot aşa în fiecare biserică pe unde am umblat.

— Dumnezeule, cum e cu putinţă? Ţi-ai vândut sufletul diavolului, săvârşind furtişag şi nelegiuire!

— Aşa ţi se pare, dar eu gândesc altfel. Banii aceştia însuşi vânzătorul de iertări mi i-a dăruit, spunându-mi în timp ce sărutam cu evlavie sfintele moaşte: „Centuplum accipies!” Am luat, bineînţeles, o sută de dinari pentru unul, fiindcă latinescul accipies, bine tălmăcit după vechea limbă ebraică [116], nu înseamnă: vei primi (de-aici înainte) ci: primeşte (acum). Aşadar, când duhovnicul mi-a spus: „Centuplum accipies”, el a înţeles: Centuplum accipe! Primeşte de o sută de ori pe-atât!

Afară de aceasta, trebuie să mai ştii că papa Sixt mi-a dat o mie cinci sute de livre, în scrisuri asupra bunurilor mănăstireşti, fiindcă l-am vindecat de-un şameru moale, care atât de rău îl chinuia, încât se temea să nu rămână olog pentru tot restul zilelor sanctităţii-sale.

Aşadar, luând din banii bisericii, am luat din ce mi se cuvine. Ei, prietene, nici nu-ţi trece prin gând ce bună vacă de muls au fost pentru mine cruciadele! Mi-au adus mai bine de şase mii de fiorini.

— Şi unde naiba sunt, că nu mai ai nici o lăscaie?

— S-au dus pe apa sâmbetei, la alţi stăpâni. Trei mii de fiorini am cheltuit măritând – nu fete mari, căci acelea găsesc bărbaţi cu duiumul – ci babe uitate de vreme, fără dinţi în gură. Am să-ţi spun pentru ce. M-am gândit că acele femei bătrâne s-au înfruptat din plin, în anii tinereţii lor, jucându-se de-a musca-n gaură cu cine le-a plăcut; până în ziua când nu s-a mai uitat nimeni la ele. Li se cuvenea (cu ajutorul lui Dumnezeu) să mai aibă o mică bucurie, înainte de a închide ochii. Iată de ce le-am înzestrat; pe una cu o sută de fiorini, pe alta cu o sută douăzeci, pe alta cu trei sute, după cum erau de smochinite, de urâte şi de puţin dorite. Cu cât erau mai slute şi mai urgisite trebuia să le fac zestre mai mare, fiindcă altminteri nici dracul nu le-ar fi primit în aşternut. Mă tocmeam pe şleau cu fericitul mire şi făceam nunta. Mai întâi îl duceam să-i arăt baba. Apoi îi puneam dinainte fiorinii şi-i spuneam:

— Vericule, ăştia toţi sunt ai tăi, dacă te hotărăşti să te însori”. Bieţii mârlani nechezau ca nişte catâri bătrâni şi se aşezau pe mâncare şi pe băutură. Beau vârtos şi mâncau pipărat, ca să-şi facă curaj şi să prindă putere. Până la urmă, cu puţini gândăcei, se mai înfierbântau şi babele, iar treaba mergea strună ca la toate nunţile. Atât numai, că celor prea pocite trebuia să le pun un sac în cap. Pe urmă am mai cheltuit o mulţime de bani cu judecăţile.

— Ce fel de judecăţi ai purtat, că n-ai nici casă, nici bani, nici pământ? l-am întrebat.

— Să-ţi spun. Jupâniţele din acest oraş născociseră (după îndemnul necuratului) un soi de guler sau de gât-legău, cum vrei să-i zici, pe care îl purtau sub bărbie, ascunzându-şi sânii. Nici n-aveai pe unde să vâri mâna, fiindcă gulerul cu pricina, despicat în spate, era în faţă îmbumbat, ceea ce nu putea să fie pe placul sărmanilor îndrăgostiţi, care se uitau, jinduiau şi tânjeau. Într-o zi frumoasă de marţi, m-am înfăţişat la Curte cu o plângere împotriva acelor jupâniţe, dovedind ce pagube suferisem şi arătând că, întrucât judecata nu-mi va face dreptate, întemeiat la rândul meu pe aceeaşi lege a bunului plac, îmi voi muta despicătura nădragilor, la spate.

Ce să-ţi mai spun? Femeile, le ştii cum sunt, s-au înţeles între ele şi au purtat judecata prin împuterniciţi, arătând temeiurile ce aveau întru susţinerea pricinii lor; dar nici eu nu m-am dat bătut, am stăruit cu atâta înverşunare în plângerea mea, încât Curtea, după o lungă chibzuire, a hotărât ca femeile să nu mai aibă voie a purta gulere înalte, sau cel puţin să fie cât-de-cât despicate în faţă.

Am mai purtat de asemeni o judecată destul de proastă împotriva meşterului Fify şi a librarilor săi, cerând ca Luleaua, Putinica, Traista cu proverbe, şi alte asemenea cărţi, să nu mai fie citite noaptea pe ascuns, ci la lumina zilei, în toate şcolile Sorbonei, de faţă cu toţi teologii. Am fost osândit la cheltuieli, din pricina mărturiei unui paznic de noapte.

Altă dată am înaintat o plângere împotriva catârilor domnilor judecători, cerând să li se pună dinainte un hârdău, din care să se adape când sunt legaţi la gard, ca să nu mai spurce caldarâmul cu balele lor, iar pajii să nu-şi mai murdărească genunchii nădragilor, când joacă între ei soţ ori-făr'de sau barbut. Am câştigat o hotărâre frumoasă, dar m-a costat bani mulţi.

Nici nu bănuieşti apoi cât cheltuiesc în fiecare zi cu hrana pe care o împart pajilor de la Curte.

— Şi pentru ce?

— Iubite prietene, dumitale nu-ţi place să faci câteodată haz? Eu petrec adeseori mai bine ca un rege. Dacă ai vrea să ne însoţim amândoi, am face minuni.

— Nu, nu! am spus. Sfântul Anton să te păzească, dar teamă mi-e că ai să sfârşeşti în spânzurătoare.

— Iar dumneata vei putrezi în pământ! Nu-i mai curat aerul decât pământul? Isus Cristos n-a murit spânzurat în văzduh? Şi aşa cum îţi spuneam, în vreme ce pajii înfulică, eu păzesc catârii; ca să mai râd puţin, tai unuia şi altuia cureaua scării şi tai, tai, până nu se mai ţine decât pe-o muche. Când un dolofan burduhănos de jude îşi face vânt în şa, cade pe burtă în văzul lumii, tăvălindu-se ca un porc, iar eu fac haz pe socoteala lui, cel puţin de o sută de franci. Râd cu tot atâta poftă, când dumnealor, ajungând acasă, îi iau la bătaie pe paji; şi dă-i şi trage-i, ca la fasole! Nu-mi pare rău că le-am dat să mănânce şi să bea.

Panurge cunoştea şaizeci şi trei de tertipuri, ca să facă rost de bani; dar ştia alte două sute paisprezece feluri ca să-i cheltuiască, fără să mai socotesc ce băga în el.