Capitolul XXI.

Cum s-a îndrăgostit Panurge de o nobilă doamnă din Paris.

După întrecerea din care a ieşit biruitor asupra englezului, Panurge a ajuns vestit în tot Parisul, iar el, ca să pară mai fudul, şi-a pus prohab nou la nădragi, împodobindu-l cu horbotă italienească. Toţi din toate părţile îl lăudau, şi nu ştiu cine i-a făcut un cântec, pe care îl cântau copiii pe stradă când se duceau să cumpere muştar. Era bine primit în mijlocul jupâniţelor şi al jupâneselor, dar lăsându-se prea lesne amăgit de faima ce câştigase, s-a apucat să dea târcoale, cocoşeşte, uneia din cele mai nobile doamne ale oraşului.

Dispreţuind vorbăria dulceagă şi oftările de inimă albastră ale celor care postesc şi nu se ating de frupt, Panurge i-a spus de-a dreptul, într-o zi, aceste cuvinte:

— Ar fi, nobilă doamnă, spre folosul acestui oraş, spre cinstea neamului din care vă trageţi, spre mulţumirea dumneavoastră şi spre binele meu, dacă v-aţi îndura să ne împreunăm amândoi. Încercaţi o dată, şi n-o să vă pară rău!

Auzind asemenea cuvinte, nobila doamnă l-a trimis la plimbare:

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel, obraznicule? Ţi-ai pierdut minţile? Piei din faţa mea, şi să nu-mi mai ieşi în cale, că-ţi rup picioarele!

— Poţi să-mi rupi picioarele, dacă îţi face plăcere, a spus Panurge, dar cu ce mai rămâne să gustăm împreună din fructul oprit:

Tu să-mi numeri stelele, Iar eu floricelele…

— Pleacă, ticălosule! O vorbă dacă mai spui, chem slujitorii şi-i pun să te snopească în bătaie.

— Nu! a strigat Panurge. Nu se poate să fiţi atât de haină! Să mă fi înşelat, privindu-vă ochii? Nu-i cu putinţă! Mai degrabă se va ridica pământul până la cer, se va prăbuşi cerul în prăpastie şi se va răsturna rânduiala lumii pe dos, decât să se strecoare un strop de răutate în minunata dumneavoastră frumuseţe! Adevărat, se spune, că femeia care-i frumoasă, mândră e şi năzuroasă!

Dar aşa se poartă numai femeile de rând. Frumuseţea voastră, doamnă, e atât de aleasă, atât de neasemănată, atât de dumnezeiască, încât aş putea să jur, că natura v-a dăruit-o dinadins, ca să arate oamenilor ce minuni ştie să plăsmuiască măiestria ei. Miere dulce, zahăr şi mană cerească vă e întreaga fiinţă. Vouă v-ar fi dat Paris mărul lui de aur, nu Venerei, nici Junonei, nici Minervei; căci nici Junona n-avea atâta măreţie, nici Minerva atâta înţelepciune, nici Venus atâta farmec, ca dumneavoastră. O, zei şi zeiţe ale cerului! Fericit va fi muritorul căruia îi veţi îngădui să vă pipăie frumuseţea şi să guste din dulceaţa ei! Eu voi fi acela, cu ajutorul tău, Doamne! A mea va fi, căci pe mine m-a ales. Mie mi-au dat-o ursitoarele, să mă iubesc cu ea. Haide, să nu pierdem vremea, să ne grăbim…

A vrut s-o prindă în braţe; dar dumneaei a dat fuga la fereastră, ca şi cum ar fi voit să cheme vecinii în ajutor. Atunci Panurge, luându-şi în grabă picioarele la spinare, a spus:

— Nu vă mai osteniţi, doamnă, aşteptaţi puţin, mă duc eu singur să-i chem…

Apoi s-a făcut nevăzut, fără să se sinchisească prea mult de bobârnacul pe care îl primise, şi fără să-şi piardă, mai cu seamă, pofta de mâncare.

A doua zi, întâlnind-o în biserică, la ceasul liturghiei, a întâmpinat-o în tindă şi a stropit-o cu agheasmă, aplecându-se în faţa ei până la pământ. A îngenuncheat aproape de ea şi i-a spus:

— Doamna mea, sunt atât de îndrăgostit de dumneavoastră, încât nu mai am linişte, şi nici ieşire-afară. Nu ştiu ce gândiţi; dar de m-oi îmbolnăvi, ce-o să se întâmple?

— Puţin îmi pasă! a răspuns ea. Pleacă şi lasă-mă să-mi fac rugăciunea.

— Rugaţi-vă lui Dumnezeu să-mi dăruiască ceea ce inima dumneavoastră doreşte, şi daţi-mi voie să spun un tatăl-nostru pe mătăniile dumneavoastră.

— Pofteşte, a răspuns ea, ridicând din umeri, şi nu mă mai plictisi.

Zicând acestea i-a întins frumoasele ei mătănii, strunguite din lemn aromat de santal şi prinse laolaltă cu boabe grele de aur; dar Panurge a scos pe negândite unul din cuţitaşele lui şi, tăindu-le legătura, cât ai clipi din ochi le-a înhăţat.

— Nu doriţi cuţitaşul meu? a întrebat-o.

— Nu, nu! s-a răstit ea.

— E al dumneavoastră, doamnă, dimpreună cu tot ce am, avere, aur, bunuri, pipota şi maţele din mine!

Dumneaei însă, supărată de pierderea mătăniilor pe care obişnuia să se roage, îşi spunea în gând:

— Flecarul ăsta îmi pare a fi un venetic fără căpătâi. N-o să-mi mai dea înapoi mătăniile. Ce-o să spună soţul meu? O să mă certe, dar îi voi povesti că mi le-a tăiat un pungaş în timpul slujbei. Văzând capătul şiretului atârnând la cingătoare, o să mă creadă.”

În după-amiaza aceleiaşi zile, Panurge s-a dus din nou acasă la ea, purtând sub mânecă o pungă plină cu bani mărunţi, de tinichea. Intrând în odaia ei, a întrebat-o:

— Care din noi doi iubeşte mai mult pe celălalt? Eu pe dumneavoastră sau dumneavoastră pe mine?

— Eu nu te urăsc, a răspuns ea, căci Dumnezeu aşa ne porunceşte, să iubim pe aproapele nostru şi pe toţi oamenii.

— Şi nu sunteţi îndrăgostită de mine?

— Te-am mai rugat să nu-mi vorbeşti astfel. Iar dacă nu te astâmperi, domnule, îţi voi arăta că nu sunt o femeie pe care s-o necinsteşti cu asemenea neruşinate cuvinte. Pleacă şi dă-mi înapoi mătăniile! Soţul meu ar putea să-mi ceară socoteală.

— Mătăniile dumneavoastră, doamnă? Nici nu mă gândesc! Dar dacă îmi îngăduiţi, vă voi dărui altele. Cum doriţi să fie? Din boabe mari de aur smălţuit? Din funde mici, frumos împletite? Înşiruite pe-un lanţ de aur greu? Şlefuite din lemn de abanos? Tăiate în pietre de hiacint? Granate vreţi, prinse în horbotă de peruzele? Doriţi topaze, safire şi rubine, legate între ele cu diamanturi de douăzeci şi opt de carate? Nu, nu! Toate de le-aş strânge laolaltă, ar fi prea puţin! Dar am văzut undeva un şir de mătănii din smaragduri încrustate într-un chihlimbar alb, stropit cu aur şi încheiat cu piatră persană, mare cât o portocală; preţul lor se ridică la aproape douăzeci şi cinci de mii de ducaţi; vi le dăruiesc cu o negrăită plăcere!

Şi în timp ce vorbea astfel, suna mărunţişul din pungă, ca şi cum ar fi fost scuzi de aur însoriţi.

— Doriţi un val de catifea viorie? O rochie de mătase, ţesută în urzeală de aur? Doriţi brăţări, lanţuri daurite, năframe, inele? N-aveţi să rostiţi decât cuvântul: da! Cincizeci de mii de ducaţi nu înseamnă nimic pentru mine.

Auzind atâtea făgăduieli, doamnei îi lăsa gura apă, dar a spus:

— Nu, mulţumesc; nu vreau să primesc nimic de la dumneata.

— Eu nu pot să spun la fel. Aş dori să-mi daţi ceva… care nu vă costă nimic şi nici nu se pierde. Am cu mine un frăţior, care vă roagă să-l primiţi…

A încercat s-o prindă în braţe, dar dumneaei a început să strige; dar nu prea tare. Panurge, reluându-şi înfăţişarea obişnuită, i-a spus:

— Nu vreţi să ne facem puţin de lucru amândoi? Pagubă în ciuperci, nobilă doamnă! Văd că această cinste şi plăcere nu vi se cuvine; cu ajutorul lui Dumnezeu am să vă las pe seama câinilor.

Spunând acestea a luat-o la goană de frica bătăii pe care n-o prea dorea.