Capitolul XXII.

Cum s-a răzbunat Panurge împotriva doamnei care l-a izgonit.

A doua zi era sărbătoarea Rusaliilor, când femeile scoteau la iveală veştmintele lor cele mai frumoase. Doamna cu pricina îmbrăcase o rochie bogată de mătase lucitoare şi o fustă de catifea albă, foarte scumpă.

În ajun, Panurge a cutreierat tot oraşul să caute o căţea în călduri, pe care a dus-o la el acasă. I-a dat să mănânce cât a putut, o zi întreagă şi noaptea următoare, iar dis-de-dimineaţă a spintecat-o. A scos din burta ei măruntaiele despre care vorbesc geomancienii greci, le-a tocat bucăţele şi le-a dus cu el pe furiş la biserică, unde doamna inimii lui trebuia să vină pentru slujba care se ţine de obicei în ziua aceea. Panurge i-a ieşit întru întâmpinare, a stropit-o cu apă sfinţită, s-a înclinat cuviincios în faţa ei, apoi aşezându-se în strană alături de ea, i-a strecurat în mână un rondel, care suna aşa:

Acum-o iată, Doamnă preafrumoasă, Cu dorul meu n-ai vrut să fii miloasă, M-ai alungat, zicând să nu mai viu, Deşi nu te-am mâhnit, după cât ştiu, Cu nici o vorbă rea ori mincinoasă.

De nu doreai iubirea-mi credincioasă.

Să-mi fi şoptit: – „Prietene, mă lasă, Nu stărui, te du, e prea târziu!” Acum-o dată, Dă-i voie inimii înflăcărate.

De calda-ţi frumuseţe, să arate.

Ce foc o arde, fără mângâiere;

Şi altceva nici nu-ndrăznesc a-ţi cere, Decât să mi te laşi puţin pe spate, Numai o dată.

Şi în vreme ce doamna desfăcea răvaşul să-l citească, Panurge a presărat asupra ei amestecul ce-l pregătise, strecurându-i-l prin cutele mânecii şi ale fustei, pe când îi vorbea:

— Îndrăgostiţii, doamnă, îşi au suferinţele lor. În ceea ce mă priveşte nădăjduiesc, că.

Atâtea nopţi ce n-am dormit.

Şi zilele ce-am pătimit.

De când cu gândul te doresc.

Şi-am început să te iubesc… vor trage în cumpănă, şi-mi vor fi scăzute din canoanele ce m-aşteaptă în Purgatoriu. Roagă-te lui Dumnezeu, doamna mea, să-mi dea putere răbdătoare, spre a îndura chinurile mele.

Nici n-a apucat să sfârşească vorba, şi toţi câinii de pe stradă s-au năpustit asupra doamnei din biserică, stârniţi de mirosul amestecului pe care Panurge îl presărase asupra-i. Javre mici şi dulăi mari, copoi şi ogari, veneau asupra ei cu limba scoasă, o miroseau, ridicau piciorul şi o botezau pe rând. Nu se pomenise niciodată, de când sunt câinii pe lume, o porcărie mai mare!

Panurge s-a prefăcut că încearcă să-i alunge; apoi s-a depărtat, furişându-se după un perete al paraclisului, să vadă ce se întâmplă. Câinii se îmbulzeau, care mai de care, să-i aghesmuiască iubita. Un ogar a stropit-o pe cap; câţiva prepelicari, pe mâneca rochiei; nişte şoricari, pe poale, iar potăile mai mărunte, pe încălţări. Zadarnic au încercat femeile de primprejur să-i vină în ajutor, că prea erau câini mulţi. Iar Panurge râdea pe înfundate, spunând unor seniori care se aflau în biserică:

— Mi se pare să doamna e în călduri, ori s-a dat în dragoste cu vreun copoi!

Când a văzut că toţi câinii se strânseseră împrejur şi mârâiau în preajma ei, ca şi cum ar fi fost o căţea în călduri, a luat-o din loc, plecând să-l caute pe Pantagruel. Cum întâlnea un câine pe uliţă îi trăgea un picior, asmuţindu-l:

— Hai, şterge-o! Te-aşteaptă nunta la biserică! Nu te lăsa, dă-i zor, goneşte!

Ajungând acasă, i-a spus lui Pantagruel:

— Vino, meştere, să vezi cum s-au strâns câinii în jurul celei mai frumoase femei din Paris… şi fac nuntă!

Pantagruel nu s-a lăsat rugat şi privind vicleimul, i s-a părut vesel, plăcut şi până atunci nemaivăzut.

La ieşirea din biserică s-a întâmplat mai rău. Peste şase sute de mii paisprezece câini se adunaseră în jurul nobilei doamne şi se ţineau după ea. Pe unde trecea se strângeau alţii, tot mai mulţi, mari şi mărunţi, adulmecându-i urma. Trecătorii se opreau din drum, privind cum năvăleau potăile, până când, cu chiu, cu vai, alaiul a ajuns acasă. Dar nici aici nu s-a spart nunta! Doamna a intrat în casă, slugile pufneau de râs, iar câinii au rămas în uliţă întinzând hora până la jumătate de leghe împrejur şi stropind poarta atât de amarnic, încât se făcuse o gârlă de-ar fi putut să înoate raţele. Gârla aceasta trece acum pe lângă biserica Sfântului Victor şi în ea se vopsesc covoarele meşterului Gobelin, folosind culoarea roşie pe care o dă udul câinilor pişăcioşi (după cum a dovedit-o, în faţa lumii întregi, dascălul nostru Doribus).

Ar fi putut să umble şi o moară cu roată, dar nu chiar atât de mare, cum sunt cele de pe Bazade, la Toulouse.