Capitolul XXIV.

Răvaşul trimis lui Pantagruel de o doamnă din Paris şi tâlcul unui cuvânt înscris într-un inel de aur.

Citind Pantagruel rândurile de mai sus, a rămas foarte mirat. A încercat să-l descoasă pe trepăduşul care venise cu răvaşul, întrebându-l cine îl trimisese; apoi a despăturit hârtia, dar n-a aflat înăuntru decât un inel de aur, cu un diamant tăiat pe-o singură faţă. Arătând răvaşul lui Panurge, acesta şi-a arătat presupunerea că a fost scris într-un fel tainic, aşa ca slovele să nu se deosebească la vedere. A apropiat hârtia de flacăra focului, bănuind că ar fi fost scrisă cu sare de amoniac topită în apă. A muiat-o apoi în apă, cercetând dacă nu iese cumva la iveală urma sucului de titymal, apoi a privit-o lung la lumânare, să vadă dacă n-a fost scrisă cu zeamă de ceapă albă.

Bănuind că a fost scris cu leşie de smochin, a uns o parte a răvaşului cu ulei de nucă; a stors apoi câteva picături de lapte de la sânul unei femei care născuse prima fată, presupunând că scriitorul a folosit sânge de broască veninoască. A încercat să frece colţul din dreapta cu cenuşa unui cuib de rândunele, ca să vadă dacă nu s-a scris cu rouă strânsă în zori de pe fructul merilor din Alicacabut. Apoi colţul din stânga cu ceară din ureche (pentru scrierea cu fiere de corb). A muiat hârtia în oţet, ca să vadă dacă n-a fost scrisă cu lapte de cucută; a uns-o cu grăsime de bufniţă, ca pentru scrierea cu scârnăvie de balenă (care se cheamă chihlimbar alb), apoi a clătit-o încă o dată în apă rece, scoţând-o repede afară, ca să desluşească urmele de piatră-acră.

Văzând că nu izbuteşte în nici un chip, a încercat să-l descoasă pe acel trepăduş.

— Prietene, doamna care te-a trimis, nu ţi-a dat cumva să aduci un băţ? l-a întrebat Panurge, amintindu-şi o pilduire cu subînţeles despre care vorbeşte Aulu-Gelu.

— Nu, a răspuns omul.

Panurge s-a gândit o clipă să-i radă părul din cap, spre a vedea dacă doamna din Paris nu scrisese cu cerneală pe scăfârlia goală a trepăduşului, dar văzând câtă mai chică are, s-a lăsat păgubaş, fiindcă, zicea el, într-un timp atât de scurt n-ar fi putut să-i crească asemenea bogăţie de plete.

Întorcându-se spre Pantagruel i-a spus:

— Să mă ia naiba, meştere, dacă ştiu ce să mai zic şi să mai cred. Am folosit, pentru a afla taina acestui răvaş, toate cele arătate de messir Francesco di Nianto, toscanul care a cercetat feluritele mijloace de-a scoate la iveală orice scriere ascunsă; n-am uitat nici pe cele ştiute încă de la Zorastru, dar n-am putut să văd altceva decât inelul.

Uitându-se mai cu luare-aminte la inel, au băgat însă de seamă, că înăuntrul lui era scris în limba ebraică: Lamah sabacthani. L-au chemat pe Epistemon, întrebându-l ce înseamnă aceste cuvinte, iar Epistemon le-a tălmăcit: „Pentru ce m-ai părăsit?”

Panurge a spus numaidecât:

— M-am lămurit! Priviţi acest diamant. Îl vedeţi? Nu-i diamant adevărat. Aşadar, iată tâlcul celor ce-a voit să spună doamna care l-a trimis: „Răspunde, iubit făţarnic, de ce m-ai părăsit?”

Pantagruel a înţeles numaidecât, aducându-şi aminte, că în dâldora plecării nu-şi luase rămas bun de la acea doamnă. Mult s-a întristat din pricina aceasta şi s-ar fi înapoiat grabnic la Paris s-o împace, dar Epistemon i-a amintit cum s-a despărţit Enea de Didona şi i-a lămurit cugetarea lui Heraclit din Tarent: „Când corabia aşteaptă legată de ţărm şi graba te zoreşte, nu pierde vremea să mai deznozi frânghiile: taie-le!” Astfel l-a îndemnat să lase la o parte gândurile şi să se întoarcă repede acasă, pentru a-şi apăra ţara de primejdie.

În ceasul următor s-a ridicat un vânt prielnic dinspre apus şi miazănoapte. Au întins pânzele şi au ieşit la larg. În câteva zile au trecut de Porto-Santo, de Ostrovul Maderei şi au poposit în Ostroavele Canare. De acolo au pornit mai departe, pe la Capul Blanco, Senega, Capul Viride, Sagres, Melli, dincolo de Capul Bunei Speranţe, făcând al doilea popas în regatul melinzilor. S-au îndreptat apoi, odată cu vântul de miazănoapte, trecând prin Meden, […], Uden, Gelasim, ocolind Ostroavele Zânelor, de-a lungul regatului ahorilor, până au ajuns cu bine în portul Utopiei, la trei leghe depărtare de cetatea amoroţilor.

Lăsându-se puţin odihnei, Pantagruel a spus:

— Copii, cetatea nu mai e departe. Dar înainte de a porni din nou, să chibzuim asupra celor ce avem de făcut. Să nu greşim ca atenienii, care nu se adunau să se sfătuiască decât după ce dădeau de greu. Sunteţi gata să staţi alături de mine, pe viaţă şi pe moarte?

— Da, măria-ta! au răspuns toţi. Poţi să te bizui pe noi, ca pe braţul tău.

— O singură întrebare mă tulbură şi nu-mi dă răgaz: nu ştiu cât de mulţi sunt vrăjmaşii şi în ce chip au împresurat cetatea. Dacă s-ar cunoaşte numărul şi aşezarea lor, aş porni mai încrezător la luptă. Să judecăm, cum am putea să aflăm toate acestea?

Toţi au răspuns într-un cuvânt:

— Lasă-ne să cercetăm şi aşteaptă-ne aici. Înainte de apusul soarelui vom fi înapoi şi îţi vom aduce veşti lămurite.

— Eu, a spus Panurge, iau asupra mea să străbat până în tabăra lor, printre străji şi caraule, să beau şi să mă joc cu ei în săbii, fără să mă dau de gol; să cercetez puştile, corturile căpitanilor şi să mă plimb printre ostaşii duşmani, ca şi cum aş fi de-ai lor. Nici dracul n-o să mă ghicească: eu sunt din neamul lui Zopir [124].

— Eu, a spus Epistemon, cunoscând isprăvile şi îndemânarea căpitanilor de odinioară, meşteşugul şi dibăcia armelor, îi voi iscodi şi le voi fura gândul; iar de mă vor prinde, voi şti să scap povestindu-le despre măria-ta tot ce-mi va trece prin minte: eu sunt din neamul lui Sinon [125].

— Eu, a spus Eusten, voi călca şanţurile şi dând buzna peste străji, le voi rupe oasele, chiar de-ar fi mai tari ca necuratul: eu sunt din neamul lui Hercule.

— Eu, a spus Carpalim, mă voi strecura pe unde zboară pasărea, mă voi furişa printre întărituri şi voi da ocol taberei pe nesimţite; nimeni nu va prinde de veste, atât sunt de isteţ şi iute de picior. Nu mi-e teamă nici de suliţi, nici de săgeţi, nici de goana calului; nu mă vor ajunge din urmă, de-ar veni călare pe Pegasul lui Perseu sau pe fugarul năzdrăvan din poveste. Eu zbor peste spicele grâului şi peste firele de iarbă, fără să le ating: sunt din neamul Camiliei, regina amazoanelor.