Capitolul XXV.

Cum Panurge, Carpalim, Eusten şi Epistemon, oamenii lui Pantagruel, au răpus prin dibăcie şase mii şaizeci de călăreţi.

Pe când vorbea Carpalim, au zărit o oaste de şase mii şaizeci de călăreţi pe cai iuţi, care veneau în goana mare să vadă ce fel de călători au legat corabia la ţărm. Se apropiau valvârtej, cu gândul de a-i prinde, dacă s-ar fi putut.

Pantagruel a strigat:

— Copii, întoarceţi-vă în corabie! Duşmanul vine asupra noastră! Nu vă temeţi. De-ar fi de zece ori mai mulţi, îi voi ucide pe toţi ca pe nişte muşte. Duceţi-vă şi vă vedeţi de treburile voastre.

Dar Panurge a spus:

— Nu, măria-ta, n-are nici un rost. Dimpotrivă, să intre înălţimea-ta-n corabie dimpreună cu toţi ceilalţi. Lăsaţi-i pe seama mea. Grăbeşte-te, măria-ta, numai zăbovi.

Ceilalţi trei au spus la fel:

— Are dreptate. Pleacă, măria-ta. Noi rămânem aici să-i fim de ajutor lui Panurge. Ştii de ce suntem în stare.

— Prea bine, a hotărât Pantagruel, dar de nu veţi putea răzbi, să mă strigaţi.

Panurge a ales două parâme de pe corabie, le-a legat de cabestanul de la prora şi întinzându-le pe punte le-a răsucit în două inele, unul mai larg, iar altul mai mic, vârât înăuntrul celui dintâi. Apoi i-a spus lui Epistemon:

— Stai pe corabie, şi când voi suna din clopot să învârteşti cât poţi de repede cabestanul, trăgând spre tine cele două parâme.

Şi către Eusten şi Carpalim:

— Băieţi, voi aşteptaţi aici, să ieşiţi în calea duşmanilor. Nu vă împotriviţi. Lăsaţi-i să creadă că vă daţi prinşi; dar nu cumva să călcaţi din greşeală peste parâme.

Coborând înăuntrul corăbiei, s-a întors cu o grămadă de paie şi un pumn de praf de puşcă, răspândind paiele şi pulberea printre parâme. Apoi s-a aşezat la pândă, ţinând în cleşte un cărbune aprins.

Călăreţii năvăleau în goana mare. Cele dintâi rânduri, ajungând până aproape de corabie, s-au izbit de marginea ei; şi cum ţărmul era alunecos, s-au dat peste cap cu cai cu tot, în număr de patruzeci şi patru. Ceilalţi s-au năpustit să le dea ajutor, crezând că au fost doborâţi în luptă. Panurge, văzându-i cum vin, le-a strigat de pe punte:

— Domnilor, îmi pare nespus de rău că v-aţi cam lovit. Vă rog să ne iertaţi, nu e vina noastră, ci a ţărmului mării, care are prostul obicei să-i facă pe călăreţi să alunece. Noi ne dăm prinşi.

Ceilalţi doi au vorbit la fel, iar Epistemon, care se găsea la capătul punţii, aşijderi.

Panurge a făcut câţiva paşi înapoi. În clipa următoare, văzând că toţi călăreţii duşmani pătrunseseră în inelul parâmelor, iar cei doi prieteni ai lui se depărtaseră ca să le facă loc, a strigat deodată lui Epistemon:

— Trage!

Epistemon a tras. Caii s-au împiedecat în ochiul frânghiilor şi s-au rostogolit la pământ, târând după ei pe călăreţi. Văzând capcana în care au căzut, duşmanii au scos săbiile şi au încercat să taie parâmele, dar Panurge în aceeaşi clipită a dat foc prafului de puşcă şi dintr-o dată a ţâşnit o vâlvătaie de flăcări cuprinzând pe toţi duşmanii şi pârjolindu-i ca pe nişte draci. Nici oamenii, nici caii n-au scăpat cu viaţă, afară de un singur călăreţ, care, sărind din fugă pe o iapă turcească, a izbutit s-o ia înapoi. Dar Carpalim l-a ochit şi, ajungându-l din urmă cu o nemaipomenită repeziciune, l-a înhăţat la mai puţin de-o sută de paşi, a sărit în spatele calului şi l-a adus înapoi pe corabie.

Văzând această biruinţă, Pantagruel s-a bucurat mult, a lăudat minunata dibăcie a prietenilor săi, şi i-a lăsat împreună cu prinsul lor, să bea şi să se ospăteze veseli pe ţărmul mării. Bietul călăreţ căzut în robie se temea cumplit că Pantagruel o să-l mănânce de viu; ceea ce n-ar fi fost prea greu, având Pantagruel gâtlejul atât de larg, încât l-ar fi înghiţit mai lesne de cum aţi lua dumneavoastră un hap, şi nu l-ar fi simţit printre dinţi, nici cât simte măgarul un bob de mei sub limbă.