Capitolul XXIX.

Cum a răpus Pantagruel pe cei trei sute de uriaşi înarmaţi cu pietre şi pe căpitanul lor, Căpcăunul.

Înspăimântaţi de potopul care se abătuse asupra taberei, uriaşii l-au luat în cârcă pe regele lor Anarhie, precum Enea pe tatăl său Anchise, când cu războiul din Troia.

Panurge i-a zărit şi i-a spus lui Pantagruel:

— Priveşte măria-ta, vin uriaşii! Pocneşte-i la mir cu catargul, cum scrie la carte, că a sosit ceasul şi acum este să faci şi măria-ta o faptă bună. Nu vom sta nici noi degeaba şi-ţi vom sări în ajutor, omorând câţi vom putea. David l-a răpus cu uşurinţă pe Goliat, deşi la vremea aceea nu era decât un puţoi; iar eu, care aş fi biruit zece ca Goliat, să nu fiu în stare să răpun zece din ăştia? Eusten e tare cât patru boi şi nu-şi va cruţa nici el osteneala. Nu te lăsa, izbeşte-i! Loveşte şi împunge! Coraj!

— Coraj am, să mai dau şi altora, a răspuns Pantagruel. Dar nici Hercule nu îndrăznea să se lupte cu doi deodată.

— M-ai umplut de brânză! a spus Panurge. Dumneata vrei să te asemeni cu Hercule? Las-o încurcată! Dumneata ai mai multă putere într-o măsea şi mai multă minte în şezut decât a avut vreodată Hercule în tot trupul şi sufletul lui. Omul atât cântăreşte cât singur se preţuieşte.

Pe când schimbau între ei aceste cuvinte, iată că le-a ieşit în faţă Căpcăunul cu toţi uriaşii lui. Căpcăunul, văzându-l pe Pantagruel singur, a prins inimă şi s-a repezit asupra lui cu îndrăzneală, socotind că îl va răpune lesne, întorcându-se către celelalte namile, le-a spus aşa:

— Păcătoşilor! Jur pe barba lui Mahomet, că-i voi suci gâtul oricăruia dintre voi, care se va îmbulzi să lupte împotriva acestuia. Lăsaţi-mă să-l judec de unul singur. Staţi la o parte şi priviţi în tihnă.

Uriaşii s-au înşiruit în jurul regelui lor, unde erau butelcile cu vin; acolo se trăseseră şi Panurge cu prietenii lui. Panurge, prefăcându-se că e cuprins de friguri, îşi frângea mâinile, tremura din buze şi se văita cu glas răguşit:

— Să-l dăm dracului de război, prieteni! Lăsaţi să se bată stăpânii între ei. Mie daţi-mi să mănânc şi să beau.

Regele şi ceilalţi uriaşi nu s-au împotrivit şi s-au aşezat să se ospăteze cu toţii; iar Panurge, mâncând şi bând, bând şi mâncând, le-a istorisit isprăvile lui Turpin, pildele sfântului Nicolae şi povestea cocostârcului.

Căpcăunul se năpusti asupra lui Pantagruel, mânuind un buzdugan de oţel care cântărea pe puţin nouă mii şapte sute de chintale şi 2/4 de livră, ţintuit la capăt cu treisprezece colţi de diamant, cel mai mărunt fiind cât clopotul cel mare de la Notre-Dame şi toate ascuţite pe muche, ca briciul. Buzduganul acesta era vrăjit să sfărâme tot ce-i ieşea în cale fără să se rupă. În vreme ce Căpcăunul, plin de trufie, se pregătea să-l pălească, Pantagruel a ridicat ochii spre cer şi, chemând asupra sa ajutorul lui Dumnezeu, s-a rugat astfel:

— Dumnezeule-Doamne, tu care ai fost totdeauna pavăza şi scutul meu, vezi primejdia în care mă aflu. Nu m-a adus aici decât râvna pe care tu al sădit-o în inima oamenilor, de a-şi apăra viaţa lor, pe femeia şi copiii lor, ţara şi neamul lor, împotriva celor care calcă legea ta; căci tu nu-i primeşti alături de tine decât pe cei ce mărturisesc credinţa ta şi stau în slujba cuvântului tău. Poruncitu-ne-ai să nu ridicăm nicicând armele uciderii şi ale răzbunării; căci tu eşti atotputernicul, care, pentru lucrarea ta şi biruinţa dreptăţii tale, însuşi tu ne aperi cu mai multă înţelepciune decât mintea noastră ar putea să cuprindă. Tu stăpâneşti asupra sutelor de milioane de îngeri, dintre care numai unul, dacă ar voi, ar fi în stare să ucidă toţi oamenii şi să răstoarne cerul şi pământul, aşa cum s-a arătat altădată în faţa oastei lui Senaşerib. De te vei îndura să-mi vii în ajutor în acest ceas de grea cumpănă, când toată nădejdea şi mântuirea mea e la tine, mă leg şi făgăduiesc în faţa ta, ca pretutindeni în ţinuturile Utopiei, ca şi în celelalte ţări unde se va întinde puterea şi stăpânirea mea, să propovăduiesc sfânta Evanghelie a ta, cea curată, nestrămutată şi adevărată, iar înşelăciunile încercate de ceata făţarnicilor şi a profeţilor mincinoşi, care au înveninat lumea cu legi lacome şi răstălmăciri mincinoase, să le nimicesc pe unde voi trece.

Un glas în înaltul cerului s-a auzit atunci: „Hocfac et vinces!” Aşa să faci şi vei birui!

Văzând Pantagruel cum se apropie de el Căpcăunul cu dinţii rânjiţi, i-a ieşit înainte şi a răcnit cât a putut:

— Moarte, netrebnicule! Moarte!” (ca să bage groaza în el, cum făceau spartanii).

Apoi a aruncat asupra lui, din luntrea pe care o purta la brâu, mai bine de optsprezece baniţe de sare (şi un cinzec) umplându-i gura, gâtlejul, nasul şi ochii. Astfel stârnit, Căpcăunul a ridicat buzduganul, încercând să-i fărâme creierii. Pantagruel, sprinten de picior şi ager în privire, a apucat să facă un pas înapoi, dar n-avu timp să ferească luntrea, care s-a sfărâmat în patru mii optzeci şi şase de bucăţi, risipind sarea pe jos. La rându-i, Pantagruel a repezit braţul cu toată puterea, împungându-l pe Căpcăun cu vârful catargului deasupra ţâţei; apoi, rotind încă o dată catargul spre stânga, l-a izbit între umeri şi grumaz; a mai făcut un pas înainte cu piciorul drept şi i-a înfipt în pântec vârful, rupând pânza şi răsturnând la pământ cele trei-patru butoaie care mai erau. Căpcăunul s-a înspăimântat, crezând că i s-a spart băşica şi curge udul din el.

Pantagruel nu s-a mulţumit cu atât, ci, lunecând uşor, a mai făcut un pas înainte, pregătindu-se să lovească. Căpcăunul a ridicat şi el buzduganul şi s-a avântat cu atâta putere, încât dacă Dumnezeu nu l-ar fi ferit pe bunul Pantagruel, s-ar fi ales cu ţeasta capului zdrobită şi cu pieptul spintecat până la splină. Dar Pantagruel s-a ferit cu isteţime, iar buzduganul Căpcăunului a intrat în pământ, până la o adâncime de şaptezeci şi trei de picioare, sfărâmând o stană de piatră, din care a ţâşnit o flacără înaltă de nouă mii şase stânjeni.

În vreme ce Căpcăunul se căznea să scoată afară buzduganul care se înţepenise între stânci, Pantagruel s-a năpustit asupra-i, hotărât să-i zboare scăfârlia; dar, spre nenorocul lui, catargul a atins buzduganul vrăjit şi s-a frânt la trei degete aproape de pumn, lăsându-l pe Pantagruel mai mirat şi mai uimit decât un viţel la poarta nouă.

— Ei, Panurge, unde eşti? a strigat el.

Panurge l-a auzit şi a spus regelui şi celorlalţi uriaşi:

— Doamne sfinte, dacă nu-i despărţim, să ştiţi că o să-şi spargă capetele!

Uriaşii însă habar n-aveau şi petreceau ca la nuntă. Carpalim a încercat să se ridice şi să vină în ajutorul lui Pantagruel, dar unul din uriaşi l-a oprit:

— Jur pe Gulfarin, nepotul lui Mahomet, că dacă te mişti de aici, te fac săpunel şi mi te vâr în şezut, că mi s-a încuiat maţul şi nu mă pot uşura decât scrâşnind din dinţi.

Pantagruel, văduvit de ghioagă, a apucat ciotul catargului şi a început să-l ciomăgească pe uriaş la nimereală: uriaşului însă nici că-i păsa, cum nu-i pasă nicovalei dacă-i tragi un bobârnac. Căpcăunul izbutise să smulgă buzduganul din crăpătura stâncii şi se pregătea acum să se arunce asupra lui Pantagruel; dar acesta, iute ca argintul-viu, se ferea de fiecare lovitură. Potrivnicul lui îi striga:

— Ticălosule, am să te toc ca pe-o chiftea, să te înveţi minte să mai faci pe oameni să se chinuiască de sete!

Atunci, Pantagruel i-a tras cu toată puterea un picior în burtă, azvârlindu-l cu potcoavele în sus şi l-a târât astfel ca pe o piele belită, până dincolo de bătaia unui arc. Căpcăunul urla, vărsând sânge pe gură:

— Mahomet! Mahomet! Mahomet!

Auzind acel răcnet, uriaşii s-au ridicat să-i sară în ajutor, dar Panurge le-a spus:

— Domnilor, ascultaţi ce vă spun, staţi pe loc, că stăpânul meu e cam într-o ureche şi loveşte fără socoteală, cu ochii închişi. Să nu vă pocnească pe careva din greşeală!

Uriaşii, văzându-l pe Pantagruel fără catarg, n-au ţinut seama de vorbele lui Panurge. Dar Pantagruel, cum i-a zărit că se apropie, l-a apucat pe Căpcăun de picioare şi, ridicându-l în sus ca pe un ciocan şi abătându-l ca peste o nicovală, a început să lovească în uriaşii înarmaţi cu pietre, doborându-i cum ar dărâma zidarul un perete. Unul după altul, i-a culcat la pământ pe toţi. Prăbuşirea acelei oştiri de piatră a stârnit o larmă atât de grozavă, cum s-a auzit numai o dată, când s-a prăbuşit în plină zi turnul bisericii din Bourges, a sfântului Unt.

În vremea aceasta, Panurge, Carpalim şi Eusten le făceau de petrecanie celor căzuţi la pământ; pot să vă spun că n-a mai rămas niciunul teafăr. Iar Pantagruel, cum secera la ei, purta în mâini pe Căpcăun, ca pe-o coasă, cu care tăia grămezi de iarbă: uriaşii!

Slujind drept armă de luptă, Căpcăunul rămăsese fără cap. Iar în clipa când Pantagruel doborî pe unul din uriaşi, numit Înghitepeşte, o aşchie de cremene din ghioaga acestuia i-a retezat gâtul lui Epistemon. (Ceilalţi erau înarmaţi mai uşor, cu pietre de var şi cărămizi.)

Văzând că toţi uriaşii zăceau întinşi fără suflare, Pantagruel a azvârlit stârvul Căpcăunului în mijlocul cetăţii. Namila a căzut ca o broască, iar în cădere a omorât un cotoi năpârlit, o mâţă plouată, un spârcaci şi o gâscă împiedicată.