Capitolul XXVIII.

Cum a biruit Pantagruel pe uriaşii dipsozi.

După ce au schimbat între ei aceste cuvinte, Pantagruel a chemat la sine pe ostaşul prins, şi i-a dat voie să se întoarcă la steagurile lui.

— Du-te în tabăra regelui tău şi povesteşte-i ce-ai văzut. Spune-i că-l poftesc să stăm la masă împreună, mâine la ceasul prânzului, când îmi vor veni galerele cu cei optsprezece sute de mii de războinici şi şapte mii de uriaşi, unul şi unul mai mari decât mine. Îi voi dovedi cât de nebun şi de nesocotit a fost, năvălind din bun senin asupra ţării mele.

Pantagruel, spunând că aşteaptă să-i sosească pe mare o puternică oaste, minţea.

Prinsul a răspuns că i se dă rob, fiind gata să lupte alături de el împotriva alor lui, dacă Dumnezeu îl va ţine în viaţă. Dar Pantagruel nu s-a învoit, ci i-a poruncit să plece cât mai degrabă la ai săi. Ostaşul duşman a plecat, ducând cu el din partea lui Pantagruel o chisea plină cu magiun de alior, amestecat cu boabe de piper sălbatic dospite în rachiu, s-o dea regelui şi să-i spună că va putea să pornească fără teamă la luptă, dacă va fi în stare să mănânce măcar o uncie din acel magiun, fără să bea. Ostaşul l-a rugat în genunchi să aibă milă de el şi să-l cruţe când l-o întâlni pe câmpul de bătaie. Pantagruel i-a răspuns:

— După ce vei spune cele cuvenite regelui tău, pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, care nu te va părăsi. Eu însumi, deşi sunt atât de puternic după cum ai văzut, şi cu toate că am sub porunca mea o puzderie de ostaşi, nu mă bizui nici pe braţul, nici pe isteţimea mea, ci numai şi numai pe cel atotputernic, ocrotitorul meu, care nu lasă niciodată în părăsire pe cei ce-i dau credinţa şi cugetul lor.

Prinsul l-a rugat să-i facă un preţ mai lesnicios pentru răscumpărare, dar Pantagruel i-a răspuns că gândul lui nu e să despoaie şi să jefuiască pe oameni, ci dimpotrivă, să-i lase slobozi şi să-i înstărească.

După plecarea ostaşului duşman, Pantagruel a spus oamenilor lui:

— I-am dat a înţelege acestui prins al nostru, că aşteptăm să sosească pe apă o oaste mare, cu care îl vom lovi mâine la vremea prânzului. Vreau să-l fac pe regele duşman să se pregătească de luptă în noaptea aceasta şi să dea porunci pentru apărare. Planul meu e să cădem asupra lor cât mai grabnic şi anume la ceasul somnului celui dintâi.

Să-l lăsăm acum pe Pantagruel şi pe prietenii lui, ca să vorbim despre regele Anarhie şi despre oastea acestuia.

Întorcându-se în tabără, ostaşul s-a înfăţişat regelui şi i-a arătat de-a fir-a-păr, cum s-a ivit un uriaş grozav numit Pantagruel, şi cum i-a prăjit pe ceilalţi şase sute patruzeci şi trei de călăreţi, lăsându-l în viaţă numai pe el, ca să poarte vestea. Uriaşul îi trimite răspuns să se pregătească pentru mâine la ceasul prânzului, fiind, pare-se, hotărât să-l lovească la acea vreme. I-a dat apoi chiseaua cu magiun.

Abia a apucat regele să guste un vârf de lingură şi i s-a înfierbântat gâtlejul atât de cumplit, că omuşorul îi era numai o rană, iar limba numai pieliţe jupuite. I-au dat slujitorii lui tot felul de leacuri, dar niciunul nu l-a uşurat, decât numai băutura. Cum lua paharul de la gură simţea foc pe limbă; îi turnau vinul pe gât cu pâlnia. Văzând aşa, căpitanii, scutierii şi ostaşii de pază au încercat să guste şi ei din acel magiun, spre a se încredinţa dacă stârneşte cu adevărat setea; dar au păţit-o toţi la fel ca şi regele lor. S-au pornit cu atâta osârdie să bea, încât în tabără s-a răspândit vestea, că un călăreţ din cei plecaţi asupra corăbiei se întorsese, că a doua zi vor fi loviţi de duşman şi că regele, căpitanii şi scutierii se pregătesc de luptă, îmbătându-se.

Atunci toată oastea s-a pornit să bea, ciocnind şi golind paharele, până au adormit toţi, unii peste alţii, ca nişte porci. În tabără nu mai era nici o rânduială.

Să ne întoarcem acum din nou la bunul nostru Pantagruel, şi să vă arătăm care a fost purtarea lui în această împrejurare.

Plecând de lângă semnul ridicat în cinstea celor patru, Pantagruel a smuls catargul cel mare al corăbiei, mânuindu-l ca pe un buzdugan; a învelit în pânza corăbiei două sute treizeci şi şapte de butoaie cu vin alb (de Anjou şi Rouen); şi-a atârnat la cingătoare o luntre plină cu sare, aşa cum lefegiii nemţi poartă sacul lor cu merinde; apoi a pornit împreună cu oamenii lui. Când au fost aproape de tabăra duşmană, Panurge a spus:

— Măria-ta, vrei să faci un lucru cuminte? Coboară vinul din vârfui catargului, şi hai să-l bem cinstit, călugăreşte.

Pantagruel n-a zis ba, şi au băut, au băut, până ce n-a mai rămas, din cele două sute treizeci şi şapte de butoaie, nici un strop, afară de un şip de piele, pe care Panurge îl botezase vademecum şi pe care şi-l umpluse pe seama lui; iar pe fundul butoaielor o drojdie tulbure, tocmai bună pentru oţet.

După ce au băut zdravăn, Panurge i-a dat lui Pantagruel să înghită un hap de-al lui, făcut din magiun de gutui, cantaridă, litotripon, nefrecatericon şi alte leacuri priincioase pentru limpezirea udului.

Pantagruel i-a spus lui Carpalim:

— Iată ce vei avea de făcut. Te vei căţăra pe ziduri ca un şobolan, lucru la care ştiu că te pricepi, şi vei pătrunde în cetate dând de ştire ostaşilor să pornească asupra duşmanului, adică asupra noastră, cu toată puterea; vei lua o făclie aprinsă şi, dând o raită prin tabără, vei aprinde toate corturile; vei striga o dată cât vei putea de tare cu glasul tău cumplit, cum a strigat Stentor peste larma bătăliei, când a fost războiul cu Troia; pe urmă vei părăsi tabăra în cea mai mare grabă.

— Aşa voi face, a spus Carpalim, dar n-ar fi bine să le fărâm şi tunurile?

— Nu, a răspuns Pantagruel. Mulţumeşte-te să dai foc pulberăriei.

Carpalim, supus la poruncă, a pornit într-o clipă şi a făcut întocmai cum îi spusese Pantagruel. A aprins toate corturile, furişându-se atât de uşor printre ele, încât duşmanii care dormeau adânc şi sforăiau, n-au simţit nimic. S-a îndreptat apoi spre locul unde erau rânduite tunurile şi a dat foc lăzilor cu pulbere. Aici era s-o păţească, fiindcă focul a izbucnit dintr-o dată cu atâta putere, încât bietul Carpalim s-a pomenit pe negândite în mijlocul flăcărilor. Şi s-ar fi pârjolit ca un porc, dacă n-ar fi fost atât de sprinten de picior şi n-ar fi zbughit-o, ca o săgeată scăpată din arc.

Ajungând dincolo de şanţuri, a început să strige, dar atât de grozav, cum nici diavolii din iad, dacă s-ar fi speriat, n-ar fi răcnit. Auzind acel strigăt, ostaşii duşmani s-au trezit din somn, tot atât de buimaci ca şi credincioşii din Luconnois când sună utrenia la clopotul cel mare, căruia ei îi spun „sparge-urechi”.

În vremea aceasta, Pantagruel izbutise să toarne peste ei sarea din luntre, şi cum toţi dormeau cu gura căscată, li s-a umplut mârlanilor gâtul cu sare şi au început, bieţii de ei, să tuşească mai rău ca vulpile, strigând:

— Aoleo! Vai! Pantagruel! Pantagruel! Ne-a turnat pe gât cărbuni aprinşi!

Atunci, nu ştiu cum, Pantagruel a simţit nevoia grabnică să-şi deşerte băşica udului (poate din pricina leacului pe care i-l dăduse Panurge) şi atât de mult a curs din el, că toată tabăra s-a înecat în acel puhoi, care se revărsase de jur împrejur, pe-o întindere de zece leghe.

Hronicul spune că, dacă în locul lui Pantagruel şi-ar fi lăsat udul iapa tatălui său, ar fi fost un potop mai cumplit decât al Deucalionului; căci de câte ori iapa se oprea să se uşureze, se pornea o apă mai mare decât Ronul şi Dunărea la un loc.

Cei care apucaseră să iasă din cetate strigau cât îi ţinea gura:

— I-a căsăpit pe toţi! Uite cum curge sângele!

Ei îşi închipuiau că udul lui Pantagruel e sângele ostaşilor ucişi; de altminteri nici nu vedeau bine la lumina lunii şi a corturilor care ardeau.

Trezindu-se din somn şi văzând, pe de o parte cum arde tabăra, iar pe de altă parte cum creşte puhoiul, duşmanii nu mai ştiau nici ce să creadă, nici ce să facă. Unii strigau că e sfârşitul lumii şi judecata de apoi cu osânda focului; alţii zbierau că e răzbunarea zeilor mării, a lui Neptun, Proteu şi Triton cu toată familia, fiindcă apa care-i potopise făcea valuri şi era sărată.

Cine ar fi în stare să povestească acum lupta lui Pantagruel cu cei trei sute de uriaşi? O, bunele mele muze, Caliope şi Talia! Daţi putere glasului meu şi înaripaţi-mi gândul, să trec puntea măgarului, şi să nu mă poticnesc în vorbă, încercând să arăt pe de-a rândul războiul cumplit care a fost!

O, de-aş avea alături de mine măcar un butoiaş din vinul de soi, pe care îl vor da pe gât cei ce vor citi o dată această poveste adevărată!