Capitolul XXX.

Cum l-a vindecat Panurge pe Epistemon, care avea gâtul tăiat, şi ce veşti a adus Epistemon din iad.

Încheind cu izbândă această bătălie între uriaşi, Pantagruel s-a îndreptat spre locul unde se aflau butelcile şi a chemat la el pe Panurge şi pe ceilalţi. Au venit toţi, afară de Eusten, căruia un uriaş îi zgâriase obrazul în timp ce-l înjunghia, şi de Epistemon.

Pantagruel a fost cuprins de o mâhnire atât de adâncă, încât voia să-şi facă seama. Dar Panurge i-a spus:

— Lasă, măria-ta, nu te pripi. Îl vom căuta printre cei căzuţi şi vom vedea ce se mai poate face.

L-au găsit pe Epistemon mort şi înţepenit, ţinându-şi în mâini capul însângerat. Eusten a strigat:

— Ah, moarte neîndurată, ai răpit dintre noi pe omul cel mai vrednic din câţi au trăit vreodată!

Auzindu-i glasul, Pantagruel s-a ridcat, purtând pe umerii lui povara unei dureri cum n-a fost pe lume.

— Vai, dragă prietene! i-a spus lui Panurge, pilda ta cu lancea şi paharele s-a dovedit înşelătoare.

Panurge a răspuns:

— Nu plângeţi, băieţi! Trupul lui e cald încă şi-l voi tămădui, readucându-l la viaţă mai voinic decât a fost vreodată.

Spunând acestea, a luat capul lui Epistemon şi l-a ţinut la pieptul său, să nu se răcească. Eusten şi Carpalim i-au adus trupul pe locul unde se ospătaseră mai înainte, dar nu fiindcă mai nădăjduiau să fie readus la viaţă, ci pentru a-l vedea pe Pantagruel.

Panurge i-a îmbărbătat, spunându-le:

— Să-mi tăiaţi capul, dacă nu-l voi vindeca! (Numai un nebun putea să facă un asemenea legământ.) Ştergeţi-vă lacrimile şi daţi-mi o mână de ajutor.

A spălat capul şi gâtul mortului cu vin alb din cel mai bun şi l-a oblojit cu praf de băligariţă (pe care îl păstra într-un buzunar); apoi l-a uns cu nu ştiu ce fel de alifie, legând capul de trup vână cu vână, nerv cu nerv, oscior cu oscior, având grijă să nu rămână strâmb (fiindcă nu putea să sufere pe oamenii cărora li se zice: gât-sucit). A făcut de jur împrejurul gâtului cincisprezece împunsături de ac, ca să se prindă capul, apoi l-a uns cu o altă alifie, pe care el o numea: sculativă.

Dintr-o dată, Epistemon a început să răsufle, a deschis ochii, a căscat şi a strănutat; apoi a tras un pârţ, care l-a făcut pe Panurge să se bucure:

— Acum pot să spun că e vindecat!

I-a dat să bea un pahar de vin alb şi să mănânce o bucată de carne friptă.

Deşi vindecat într-un chip atât de iscusit, Epistemon a rămas mai bine de trei săptămâni răguşit, şi s-a ales cu o tuse uscată, de care n-a scăpat decât cu băutură din belşug.

Reîntors la viaţă, a început să vorbească, povestind cum s-a întâlnit cu diavolii şi a stat ia taifas cu Lucifer, ospătându-se pe săturate, atât în iad cât şi în Câmpiile Elizee. Spunea, că dracii sunt oameni cumsecade, iar printre cei osândiţi să coboare în iad s-a simţit atât de bine, încât îi pare rău că Panurge l-a readus la viaţă.

— Simţeam o plăcere nespusă, privindu-i, a spus Epistemon.

— Cum aşa? a întrebat Pantagruel.

— N-o duc atât de rău cum îşi închipuie lumea; atât numai că starea lor s-a schimbat într-un chip ciudat: L-am văzut pe Alexandru Machedon cârpind încălţări vechi şi câştigându-şi viaţa cu destulă trudă; Xerxe vinde muştar; Romulus e negustor de sare; Numa îndreaptă cuie; Tarquiniu e scriitor de calendare; Pison, plugar; Sylla, luntraş; Cirus, văcar; Temistocle, topitor de sticlă; Epaminonda, poleitor de oglinzi; Brutus şi Cassius, grădinari; Demostene, vier; Cicero, tăietor de lemne; Fabian, şlefuitor de mărgele; Artaxerxe, frânghier; Enea, tâmplar; Ahile, tăbăcar; Agamemnon, ajutor de bucătar; Ulise, cosaş; Nestor, tâlhar de drumul mare; Darius, căcănar; Ancus Martius, spoitor; Cămil, papucar; Marcellus, vânturător de grăunţe; Drussus, măcelar; Scipio Africanul vinde drojdie dintr-o ciubotă veche; Hasdrubal e fânar; Hanibal, vânzător de ouă; Priam, negustor de steaguri vechi; iar Lancelot du Lac umblă după cai morţi să le ia potcoavele.

Cavalerii Mesei-Rotunde sunt hamali şi trag la lopeţi pe apa Cecitului, pe Flageton, pe Stix, pe Acheron şi pe Lete, ca luntraşii din Lyon şi ca gondolierii din Veneţia, de câte ori domnişorii draci au poftă de plimbare. Dar pentru trecerea de pe un ţărm pe altul nu primesc decât o tiflă, iar seara o bucată uscată de chiflă.

Am văzut pe cei doisprezece pairi ai Franţei, care bineînţeles că nu fac nimic şi îşi câştigă pâinea cea de toate zilele înghiţind bobârnaci, scatoalce şi ghionţi peste măsele.

Traian e pescuitor de broaşte; Antoniu, argat; Commodus, şlefuitor de nasturi; Pertinax, curăţitor de nuci; Lucullus, plăcintar; Justinian, negustor de jucării; Hector, bucătar; Paris, cerşetor; Patrocle, strângător de fân; Cambise, îngrijitor de catâri; Hamilcar, pomanagiu; Neron e lăutar, iar Fierrabras, slujitorul lui, îşi bate joc de el în fel şi chip, îi dă să bea vin acru şi să mănânce pâine uscată; iar pentru burta lui pune deoparte ce-i bun; Iuliu Cezar şi Pompei sunt smolitori de corăbii; Valentin şi Orson sunt rândaşi la băile iadului; Giglan şi Gauvin, porcari; Geoffroy labă-lungă e negustor de amnare; Godeffroy de Bouillon vinde cărţi de joc; Boudin e epitrop la o biserică; don Pedro de Castilia, vânzător de iertări; Morgant, berar; Huon Bordelezul, dogar; Pirus, spălător de vase; Nerva, băiat de prăvălie; Papa Iuliu vinde plăcinte, dar nu mai poartă barbă bulgărească; Jean de Paris e lustruitor de ghete; Artus de Bretania, curăţitor de pălării; Strâmbă lemne culege surcele; Bonifaciu VIII e ciorbagiu; papa Nicolae al III-lea, papugiu; papa Alexandru vânează şoareci; iar papa Sixt face alifii pentru sfrinţie.

— Cum? a întrebat Pantagruel. Sunt şi în iad bolnavi de sfrinţie?

— Ba bine că nu, a răspuns Epistemon. Nicăieri n-am văzut atâţia. Cei care n-au avut sfrinţie pe lumea asta o vor avea pe lumea cealaltă.

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, a spus Panurge, că n-am rămas dator! Am cules ce-a fost mai copt în borta Gibraltarului, şi-am umplut Poarta lui Hercule!

— Ogier Danezul e negustor de coifuri; regele Tigran, învelitor de case; Galien, vânător de cârtiţe; cei patru fii ai lui Aymon scot măsele; papa Caliste e bărbier de găoaze; papa Urban, cârnăţar; Melusina, rândăşoaică; Matabruna, spălătoreasă; Cleopatra, vânzătoare de ceapă; Elena, codoaşe de slujnice; Semiramida, băieşiţă la despăduchere; Didona, vânzătoare de ciuperci; Pantesilea, vânzătoare de salată, Lucreţia ţine un spital; Hortensia e torcătoare, iar Livia curăţă zarzavat.

Toţi câţi au fost odată mari seniori, la vremea lor, îşi câştigă o amărâtă de viaţă muncind din greu pe lumea cealaltă. Şi dimpotrivă, toţi oamenii înţelepţi care au fost nevoiaşi pe lumea aceasta, trăiesc dincolo de moarte ca nişte adevăraţi seniori. L-am văzut pe Diogene plimbându-se măreţ, cu un sceptru în mâna dreaptă: se răstea la Alexandru cel Mare şi îl croia cu sceptrul pe spinare, de câte ori uita să-i şteargă încălţările. L-am văzut pe Epictet, îmbrăcat ca un prinţ în haine franţuzeşti, petrecând în umbra unui crâng şi dănţuind cu fetele; mânca bine, bea vârtos şi avea punga plină de galbeni! Deasupra bolţii cu frunză de viţă scrisese această urare:

În joc săltând să te întreci, Vin bun să bei, pus la răcoare, Şi toată ziua să-ţi petreci.

Sunându-ţi galbenii la soare.

Cum m-a zărit, m-a poftit domneşte să beau cu el, ceea ce am primit bucuros. Am golit împreună paharele, popeşte, cu o păhărnicie vrednică de toată lauda. Cirus a venit să ne ceară un dinar de sufletul lui Mercur, să-şi cumpere o legătură de ceapă pentru prânz.

— Nu, nu, i-a spus Epictet. N-am dinari de dat. Ţine, janghinosule o lăscaie, şi să te faci om de treabă.” Cirus a plecat foarte mulţumit cu pomana pe care o primise. Mai sunt, ce-i drept, şi câţiva regi, ca Alexandru, Darius şi alţii, care umblă noaptea după furtişaguri. L-am văzut, mai departe, pe Patelin, vistiernicul lui Radamante, tocmindu-se cu papa Iuliu pentru plăcinte şi întrebându-l cât cere pe-o tavă.

— Trei dinari”, a răspuns papa.

— Zău? a spus Patelin. Ţine aici trei scatoalce! Dă încoace plăcintele şi mai vezi de altul!” Bietul papă a plecat văicărindu-se, iar când l-a luat stăpânul său la rost, s-a plâns că vistiernicul i-a furat plăcintele. Plăcintarul i-a tras papii o mamă de bătaie, că n-ai mai fi putut să alegi din pielea lui nici cât ţi-ar trebui să croieşti un cimpoi. Am văzut pe jupân Jehan, zis Primarul, făcând pe papa şi punând pe papi să-i pupe papucul. Se uita la ei de sus şi le împărţea binecuvântări, spunându-le:

— Cumpăraţi iertări, pungaşilor, că le dau ieftine. Vă dezleg de pâine şi de ciorbă şi vă îngădui să nu fiţi buni de nimic.” A chemat pe bunii lui prieteni Tândală şi Păcală şi le-a spus:

— Domnilor cardinali, să-i ungeţi pe toţi cu câte un băţ la şezut”. Ceea ce s-a şi făcut. L-am văzut pe meşterul Frangois Villon, întrebându-l pe Xerxe:

— Cum vinzi muştarul?”

— Un dinar paharul”, a răspuns regele.

— Mânca-te-ar păduchii, păcătosule, nu-ţi dau nici o lăscaie! Ai venit aici să ne otrăveşti mâncarea cu muştarul tău împuţit!” Şi zicând aşa, şi-a făcut nevoile în ciubăr, cum obişnuiesc să facă negustorii de muştar din Paris. Arcaşul Bagnolet a ajuns inchizitor al ereticilor. Văzând pe uriaşul Strâmbălemne făcându-şi treaba lângă un zid pe care era zugrăvit focul sfântului Anton, l-a judecat să fie ars de viu, iar păcătosul ar fi pierit în flăcări, dacă nu sărea Morgant să-i cumpere iertarea şi alte dezlegări mai mărunte, cu nouă butoaie de bere.

— Bine, bine, a spus Pantagruel, o să ne istoriseşti altădată aceste frumoase întâmplări. Atât să ne mai spui, ce soartă au cămătarii?

— I-am văzut, a răspuns Epistemon, căutând ace ruginite şi cuie vechi prin şanţurile drumurilor, cum fac în lumea noastră cerşetorii. Dar zece baniţe de asemenea gunoaie nu fac un dumicat de pâine, mai ales când secerişul a fost sărac. Bieţii mârlani rabdă câte trei săptămâni încheiate, fără să bage în gură o bucăţică, în aşteptarea unui târg mai bun. Nici nu-şi mai aduc aminte de spurcata lor îndeletnicire, atât sunt de trudiţi şi de urgisiţi. E mare noroc pe capul lor, dacă la capătul anului se aleg cu un câştig de câţiva şfanţi.

— Hai, copii, a încheiat Pantagruel. Să bem şi să ne ospătăm. Niciodată n-a fost o lună a anului mai prielnică pentru golirea paharelor!

Au desfundat buţile şi s-au înfruptat cu prisosinţă din merindele pe care le-au aflat în tabără. Numai sărmanul Anarhie, regele, nu se înveselea de loc. Panurge a spus:

— Ce meserie să-i dăm domnului rege, să se deprindă cu ea înainte de-a ajunge în cetele drăceşti?

— Bine te-ai gândit, a spus Pantagruel. Ai voia mea întreagă să faci din el ce vrei. Ţi-l dăruiesc.

— Mulţumesc din toată inima, a spus Panurge. Primesc cu bucurie acest dar, ca tot ce vine de la măria-ta.