Capitolul XXVI.

Cum s-au plictisit oamenii lui Pantagruel să mănânce carne sărată şi cum a plecat Carpalim după vânat.

Pe când se ospătau cu toţii, Carpalim a început să strige:

— S-o ia naiba de treabă! Când o să punem şi noi în gură oleacă de vânat? Carnea asta sărată îmi stârneşte o sete cumplită. Mă duc să aleg o pulpă de cal mai bine friptă.

Pe când se ridica de la masă, căutând printre frânghii o ciozvârtă rumenită, iată că s-a ivit la marginea pădurii un cerb mare şi frumos, care după cum bănuiesc zărise focul aprins de Panurge. Mai iute ca o săgeată, Carpalim s-a repezit asupra lui şi l-a înşfăcat. În fugă, a mai doborât cu latul palmei vreo douăzeci şi şase de prepeliţe pestriţe, alte treizeci şi două roşcate, patru dropii dolofane, şapte spârcaci, nouă becaţe, nouăsprezece stârci, şaisprezece fazani şi treizeci şi doi de porumbei sălbatici. A mai călcat în picioare zece-doisprezece iepuri şoldani şi mai bătrâni, optsprezece sitari împerecheaţi, cincisprezece mistreţi, doi bursuci şi trei vulpi. A omorât cerbul spintecându-i ţeasta capului cu sabia, iar la întoarcere a cules de pe jos iepurii, mistreţii şi sitarii. A strigat cât a putut, până unde ajunge glasul:

— Panurge! Oţet! Adu oţet!

Panurge şi-a închipuit că i s-a făcut rău vânătorului şi a poruncit să i se ducă în grabă oţetul cerut; dar în clipa următoare a priceput că e vorba de o sălbăticiune care trebuie atârnată la vânt şi i-a arătat lui Pantagruel pe Carpalim cum venea cu cerbul pe după gât şi cu un brâu de iepuri la cingătoare.

Fără să mai stea pe gânduri, Epistemon a cioplit, în cinstea celor nouă muze, nouă frigărui de lemn, aidoma ca în pădurile Eladei. Eusten s-a apucat să jupoaie iepurii, iar Panurge a aşezat frigarea pe crăcane, între două şei de călărie; pe ostaşul prins l-au căftănit bucătar şi au fript vânatul la focul unde se prăjeau călăreţii. Au stropit iepurii cu oţet din belşug şi au încins un ospăţ în lege. Îţi creştea inima, văzând cu câtă poftă înfulică!

Pantagruel a spus:

— Dumnezeu să mă ierte, dar nici dacă aţi avea fiecare la gât câte două perechi de clopote, iar eu ornicele cele mari de la Renes, Poitiers şi Cambray, n-am stârni împreună mai multă larmă, decât mestecând din fălci.

— Am face mai bine, a spus Panurge, să ne gândim la treburile noastre şi să chibzuim cum am putea să răpunem pe duşman.

— Foarte cuminte ai vorbit, a încuviinţat Pantagruel. Apoi l-a întrebat pe ostaşul prins:

— Ascultă, prietene, să ştii că dacă ne minţi te jupuim de viu. Eu obişnuiesc, şi îmi face mare plăcere să mănânc carne de om. Îmi plac mai mult copiii de lapte, dar nu-i găsesc oricând. Ai să ne spui cum e alcătuită oastea voastră, în ce fel şi-a aşezat tabăra şi ce putere are.

Prinsul a răspuns:

— Măria-ta, trebuie să ştii adevărul-adevărat, că în rândurile noastre se află trei sute de uriaşi înarmaţi cu bolovani mari de cremene. Nu sunt atât de mari ca înălţimea-ta, afară de unul, căpetenia lor, căruia îi zice Căpcăunul. Armele lui sunt nicovalele ciclopilor. Afară de aceştia, mai sunt o sută şaizeci şi trei de mii de pedestraşi înzăuaţi cu piei de vârcolaci, tot oameni voinici şi îndrăzneţi; apoi unsprezece mii patru sute de ostaşi cu arme grele, trei mii şase sute de tunuri cu două ţevi, puşti nenumărate, nouăzeci şi patru de mii de săpători şi o sută cincizeci de mii de târfe, frumoase ca nişte zâne. („Astea-s pentru mine”, a spus Panurge.) Unele sunt din ţara amazoanelor, altele de prin Lyon, Paris, Poitou, Normandia, Germania, de toate neamurile şi de toate limbile.

— Prea bine, a zis Pantagruel. Dar regele? Regele e cu ei?

— În carne şi oase, măria-ta. Noi îl numim Anarhie, regele dipsozilor, adică al însetaţilor, căci rar s-au pomenit oameni care să bea mai zdravăn şi cu mai multă poftă. Cortul regelui îl păzesc uriaşii.

— Ajunge! a poruncit Pantagruel. Ei, copii, sunteţi hotărâţi să veniţi cu mine?

— Să-l trăsnească Dumnezeu pe cel ce te va părăsi! a jurat Panurge. Eu m-am şi gândit cum să ţi-i aduc plocon pe toţi, ca pe nişte porci înjunghiaţi. Unul n-o să scape, nici în gaură de şarpe! Un singur lucru mă cam pune pe gânduri.

— Anume? a întrebat Pantagruel.

— Nu ştiu cum o s-o scot la capăt cu cele o sută cincizeci de mii de zâne?

Că mi-am pus în gând.

Să le iau pe rână,…

— Ho, ho! a râs Pantagruel. Iar Carpalim, de colo:

— Zi Doamne-ajută, şi să-mi laşi şi mie vreo trei.

— Şi mie! a sărit Eusten. Postesc de când am plecat din Rouen şi îmi stă limba ceasului la douăsprezece.

— Fii liniştit, i-a spus Panurge, am să ţi le pun deoparte pe cele mai durdulii.

— Cum adică? s-a supărat Epistemon. Voi o să vă destrăbălaţi iar eu să pasc bobocii? Dracu să vă ia! Vă închipuiţi că o să stau cu degetul în gură, uitându-mă cum petreceţi? E pradă de război, nu?

— Bine, bine, a spus Panurge. O să laşi pe altul să pască bobocii şi ai să vii cu noi.

Pantagruel a mai râs una bună, apoi a spus:

— Vindeţi pielea ursului din pădure, băieţi. Mi-e teamă că, înainte de-a se face seară, o să vă treacă pofta de ştrengării şi de zâne. O să strângeţi în braţe suliţi şi săgeţi!

— Ei şi? a zis Epistemon. Să poftească! Am să-i vânez pe toţi! Să-i frigeţi, să-i fierbeţi, să-i faceţi cârnaţi, cum v-o plăcea. Nu sunt mai mulţi decât ostile lui Xerxe, care avea cu el trei sute de mii de oameni, după spusele lui Herodot şi-ale lui Trogus-Pompei; iar Temistocle, numai cu o mână de viteji i-a răpus pe toţi. Nu-ţi face griji, Doamne iartă-mă!

— Înainte, copii! La luptă! a dat poruncă Pantagruel.