Capitolul XXVII.

Cum a ridicat Pantagruel un semn de cinstire a biruinţei, iar Panurge un altul în amintirea iepurilor

— Înainte de a părăsi aceste locuri, a spus Pantagruel, vreau să înalţ un semn de aducere-aminte în cinstea faptei mari pe care aţi săvârşit-o.

Aşadar, în cântece de veselie şi jocuri câmpeneşti, au ridicat un stâlp înalt de lemn şi au aşezat în vârful lui o şa de călărie, un căpăstru, un mănunchi de genunchiere, scări, pinteni, zale, arme cu oţele, o secure, o sabie, o mănuşă de fier, un buzdugan, frânturi de platoşă şi alte podoabe potrivite unei porţi a biruinţei. Iar Pantagruel, în amintirea izbânzii celor patru, a scris aceste stihuri de pomenire:

Aici s-a săvârşit măreaţa faptă.

A celor patru vrednici luptători, Ce-au biruit în luptă înţeleaptă, Ca Scipio şi Fabiu alteori, O hoardă de mârlani cutropitori, Arzându-i ca pe şoareci, cu grămada.

Aflaţi voi regi, nebuni neştiutori, Că mintea e mai tare decât spada.

Căci biruinţa.

Şi folosinţa.

Vor fi mereu.

Lângă credinţa.

Şi stăruinţa.

În Dumnezeu.

Nu cel ce-i mai puternic şi mai rău, În luptă, cum zic unii, biruieşte.

Tu apără-ţi cu cinste dreptul tău.

Şi-ncrezător în el, nădăjduieşte!

În vreme ce Pantagruel alcătuia aceste stihuri, Panurge a înfipt într-o ţeapă pielea, coarnele şi pulpa dreaptă a cerbului, urechile a trei iepuri cu spinarea lor, aripile a trei dropii, picioarele a patru porumbei, un şip cu oţet, un corn umplut cu sare, o frigare de lemn cu crăcanele ei, o căldare găurită, o ceaşcă cu zeamă, o solniţă de lut şi un pocal. Apoi, ca o îngânare a închinării lui Pantagruel, a scris următoarele:

Aici s-au pus cu burta la pământ.

Patru beţivi din cei mai năzdrăvani, Cinstind pe Bacus, zeul lor cel sfânt, Mai însetaţi ca patru şobolani.

Aici pierdu şi pulpă şi spinare.

Jupânul iepure, iar ei ca zmeii îl fugăriră, cu oţet şi sare, Pin'ce, iertaţi, i-au apucat cârceii.

Când simţi căldură.

Şi-n gât arsură, Voinice, hai.

Toarnă-o măsură.

De băutură, Că alt leac n-ai.

(Iar iepurele-n ţeapă dacă-l pui, Să-l potriveşti cu-oleacă de oţet.

Oţetu-i face bunătatea lui.

Să nu uitaţi cumva acest secret.)

Pantagruel a spus:

— Hai, băieţi, destul aţi cântat şi aţi cuvântat despre ale burţii. Mâncăii nu fac nici o ispravă pe câmpul de bătaie. Noi să căutăm umbra steagurilor, aburul cailor în goană şi cântecul zalelor.

Epistemon l-a îndreptat, râzând:

— Eu preţuiesc mai mult umbra butoiului, aburul plăcintelor şi cântecul paharelor.

Nici Panurge nu s-a lăsat mai prejos:

— Eu zic altfel: umbra să fie a patului, aburul al sânilor, cântecul al săruturilor.

Apoi s-a ridicat, a sunat din trâmbiţă în fundul nădragilor, s-a dat de-a tumba şi a strigat:

— Trăiască Pantagruel!

Atunci Pantagruel a dat dintr-o dată un pârţ atât de cumplit, că întreg văzduhul s-a cutremurat pe o întindere de nouă leghe împrejur. În clipa aceea s-au născut cincizeci de mii de băieţi pitici, bicisnici şi schilozi. Dând drumul unui al doilea pârţ, au ieşit din pântecele mamei lor tot atâtea fete pitice, strâmbe şi turtite (cum cred că aţi mai văzut), mai scurte decât coada vacii şi noduroase ca guliile de Limoges.

— Cum, adică? a spus Panurge. Pârţul măriei-tale are darul de-a zămisli asemenea roadă: bărbaţi de-o şchioapă şi femei cât un găinaţ? Ar fi bine să-i împerechezi, ca să se prăsească din ei muşte de cal.

Precum Pantagruel a şi făcut. Le-a dat numele de pigmei şi împerechindu-i între ei, i-a gospodărit într-un ţinut nu prea îndepărtat, unde de atunci s-au înmulţit. Berzele nu-i lasă în pace, dar ei se apără cu multă înverşunare, fiindcă aceste fărâmituri de oameni (cărora în Scoţia li se spune: coadă de ţesala) sunt de felul lor iuţi şi arţăgoşi; din pricină, spun unii, că li-e inima prea aproape de şezut.

Între timp, Panurge a ales două pahare de aceeaşi mărime, le-a umplut cu apă şi le-a aşezat pe câte un scaun, la cinci picioare departe unul de altul. A luat apoi o lance de aceeaşi lungime şi a aşezat-o culcată peste pahare, aşa ca cele două capete ale lăncii să se reazime pe buza paharelor. Ridicând de jos un drug de fier, a spus lui Pantagruel şi celorlalţi:

— Domnii mei, am să vă arăt cu câtă uşurinţă vom răpune pe duşmanul nostru. Aşa cum se va rupe în două această lance deasupra celor două pahare, fără ca paharele să se spargă şi fără ca un singur strop de apă să se verse, tot astfel voi sfărâma capul dipsozilor, fără ca vreunul din voi să fie vătămat şi fără să vă daţi vreo osteneală. Nu-i la mijloc nici o vrăjitorie. Haide! (i-a spus lui Eusten) loveşte cu drugul acesta drept la mijloc şi cât mai tare!

Ceea ce Eusten a făcut. Lancea s-a rupt în două, fără ca o singură picătură de apă să fi curs pe jos.

— Mai ştiu şi altele, a spus Panurge. Să aveţi încredere în mine.