Capitolul XXXI.

Cum a pătruns Pantagruel în cetatea amoroţilor şi cum l-a însurat Panurge pe regele Anarhie.

După această strălucită biruinţă, Pantagruel l-a trimis pe Carpalim în cetatea amoroţilor să vestească şi să povestească tuturor, cum a fost prins regele Anarhie şi cum au fost răpuşi duşmanii. La auzul acestora, tot poporul a ieşit înaintea lui, cu mare alai şi în deplină rânduială, ducându-l în mijlocul oraşului, unde s-au aprins focuri de sărbătoare în cinstea zilei aceleia; iar la răspântii au fost întinse mese mari şi bogate, încărcate cu toate bunătăţile gurii. Nu se mai pomeniseră asemenea ospeţe de pe vremea lui Saturn. Adunând sfatul bătrânilor, Pantagruel a cuvântat astfel:

— Domnilor, să batem fierul cât e cald! Înainte de a ne ospăta mai departe, voiesc să mergem şi să cuprindem întreaga ţară a dipsozilor. Cei ce se învoiesc să mă urmeze să mai bea un pahar şi să fie gata de plecare. Mâine în zorii zilei, după cum am hotărât, vom porni. Nu fiindcă mi-ar trebui mai mulţi ostaşi spre a îndeplini ce-am de gând; atâţi câţi am îmi sunt de-ajuns. Am văzut însă prisos de oameni în acest oraş, unde nu mai ai loc să te mişti pe uliţe. Vă voi duce să vă gospodăresc în ţara dipsozilor şi vă voi da în stăpânire ţinuturi frumoase şi bogate, mai plăcute şi mai roditoare decât oricare din lume, aşa cum pot să mărturisească aceia dintre dumneavoastră care le-au cercetat pe vremuri. Toţi cei ce voiesc să mă urmeze, să fie gata precum am spus.

Această chemare a fost trâmbiţată în tot oraşul şi a doua zi de dimineaţă, mai bine de optsprezece sute cincizeci şi şase de mii unsprezece locuitori, afară de femei şi copii, s-au adunat în faţa palatului din mijlocul cetăţii. Porneau cu toţii spre ţara dipsozilor, în aceeaşi bună rânduială ca şi fiii lui Israel, când s-au urnit din Egipt ca să treacă Marea Roşie.

Înainte de-a porni însă şi noi cu firul povestirii mai departe, aş dori să vă spun ce-a făcut Panurge cu robul lui, regele Anarhie. El şi-a adus aminte de cele ce-i istorisise Epistemon despre felul în care regii şi oamenii bogaţi trăiesc pe lumea cealaltă în Câmpiile Elizee şi cum îşi câştigă pâinea cea de toate zilele, îndeplinind cele mai josnice şi mai scârboase îndeletniciri.

Aşadar, l-a îmbrăcat pe rege cu un preafrumos pieptar făcut din zdrenţe, cum sunt legăturile de la gâtul albanezilor; i-a dat nişte nădragi vechi de marinar, dar l-a lăsat fără ciubote, zicând că nu-i stă bine încălţat. I-a pus în cap o scufie albastră cu o pană mare de clapon (or fi fost şi două, poate că mă înşel), şi l-a încins cu un brâu negru, cum îi era şi sufletul. Astfel dichisit, i l-a înfăţişat lui Pantagruel.

— Cunoşti pe-acest voinic?

— Nu, a răspuns Pantagruel.

— E domnul rege de pripas. Vreau să fac din el un om de treabă. Regii ăştia, naiba să-i ia, sunt nişte porci: nu ştiu să facă nimic. Sărăcesc poporul şi tulbură lumea cu războaie, pentru a lor urâtă plăcere. Pe ăsta, care mi-a căzut în mână, vreau să-l învăţ o meserie. Am de gând să-l fac precupeţ şi să-l pun să vândă sos de măcriş. Ia încearcă, măria-ta, şi strigă: „Hai sos de măcriş! Sos de măcriş! Sosul!”

Nerodul a început să strige.

— Cânţi prea jos! a spus Panurge. Luându-l de urechi s-a răstit la el:

— Ia-o mai sus: sol, re, do… Aşa, naiba să te ia! Altminteri ai glas bun, şi văd că-ţi place să nu mai fii rege.

Pantagruel făcea mare haz de toate acestea, fiindcă îndrăznesc să spun că era hâtrul cel mai bun de glume din câţi puteţi să număraţi pe degete.

Aşadar, Anarhie, regele, a ajuns precupeţ de sos de măcriş. Panurge l-a însurat cu o curvă bătrână şi au făcut nuntă mare, cu cap de miel la tavă, ţipar tăvălit în muştar şi tuslama de burtă cu usturoi (din care i-au trimis vreo cinci porţii lui Pantagruel, iar acesta le-a mâncat cu mare poftă, fiindcă îi plăcea tuslamaua). De băut le-a dat proştină şi rachiu de coarne. Pentru danţ a tocmit un scripcar chior, apoi, după ospăţ, i-a dus la palat în faţa lui Pantagruel. Panurge a spus mirelui, arătându-i mireasa:

— Să n-ai teamă, că n-o să se pârţâie.

— De ce? a întrebat Pantagruel.

— Fiindcă e crestată, a răspuns Panurge.

— Vorbeşti în parabole, a spus Pantagruel.

— N-ai văzut, a spus Panurge, cum plesnesc în foc castanele, când sunt întregi? Ia crestează-le, să vezi că nu mai pocnesc. Aşa-i şi mireasa: a fost crestată bine pe dedesubt, şi nu mai pârâie.

Pantagruel le-a dat o odăiţă în fundul curţii şi un mojar de piatră, îa care să mestece sosul. S-au gospodărit acolo şi Anarhie a rămas cel mai de-treabă precupeţ de sos de măcriş, din câţi s-au pomenit vreodată în Utopia. Am auzit că nevastă-sa îl bate ca pe un sac cu fasole, dar el tace şi înghite, atât e de nerod.