Capitolul XXXII.

Cum a adăpostit Pantagruel sub limbă o oaste întreagă şi ce-am văzut în gura lui.

Ajungând Pantagruel cu oamenii săi pe pământul dipsozilor, aceştia s-au arătat bucuroşi şi l-au primit drept stăpân. De buna lor voie i-au încredinţat cheile de la poarta tuturor oraşelor unde se pregătea să meargă. Numai almirozii s-au împotrivit, trimiţând răspuns că nu se vor da, decât cu luptă.

— Cum? s-a mâniat Pantagruel. Nu-s mulţumiţi că viu la ei cu strachina plină şi cu paharul în mână? Să mi-i ştergeţi de pe faţa pământului!

Cetele s-au strâns în rânduri şi au pornit la luptă. Dar iată că în drum, pe când străbăteau o câmpie întinsă, asupra lor s-a abătut o ploaie mare. Oamenii, udaţi până la piele, au început să tremure şi să se înghesuie unii în alţii. Pantagruel le-a trimis vorbă, că s-a uitat deasupra norilor şi a văzut că stropeala n-o să ţină mult; dar şi până atunci va avea grijă să-i pună la adăpost. Scoţând limba pe jumătate, i-a acoperit pe toţi, cum îşi fereşte găina puii ei zgribuliţi.

În vremea aceasta, eu care vă povestesc aceste întâmplări întru totul adevărate, mă pitisem sub o frunză lată de bârdan, cam cât bolta podului de la Monstrible; văzându-i pe toţi ceilalţi la adăpost, am venit să mă strecor şi eu printre ei; dar erau prea mulţi şi n-am găsit loc. (Vorba ceea: Nepoftitul n-are scaun.) Neavând încotro, m-am suit pe podişul limbii, mergând aşa vreo două leghe, până am ajuns în gură. Doamne-Dumnezeule, ce-am văzut! Jupiter să mă fulgere cu trăsnetul lui în trei colţuri, dacă vă mint! M-am plimbat ca prin biserica Sfânta Sofia din cetatea Bizanţului; am întâlnit stânci înalte ca munţii Daniei – aş zice că erau măselele – apoi livezi întinse, păduri adânci, oraşe mari, cam cât Lyonul sau Poitiersul.

Cea dintâi vietate pe care am întâlnit-o a fost un unchiaş care sădea nişte varză. Neputând să-mi stăpânesc uimirea, l-am întrebat:

— Ce faci aici, unchiule?

— Sădesc varză.

— Aşa? Şi de ce?

— Ei, domnule dragă, n-are toată lumea desaga plină, iar oamenii de pe aici sunt săraci. Mă trudesc şi eu să fac puţin zarzavat şi să-l duc la târg în oraş.

— Isuse Cristoase! am strigat. Am ajuns în lumea cea nouă?

— Lume e câtă vrei, dar nu-i tocmai nouă, mi-a răspuns unchiaşul. Am auzit, că dincolo de meleagurile noastre ar mai fi fiind şi alte ţări, cu soare, cu lună şi alte multe minuni. Noi însă suntem mai vechi.

— Adevărat? Şi cum se numeşte oraşul unde vrei să te duci să-ţi vinzi varza?

— Asfaragus îi zice. Oamenii sunt creştini cumsecade. Le place să mănânce zdravăn.

Am luat-o şi eu într-acolo. În drum m-am întâlnit cu un alt om, care vâna porumbei. L-am întrebat:

— Prietene, cum au ajuns aici aceste zburătoare?

— Au venit de pe celălalt tărâm, măria-ta.

Am priceput atunci, că de câte ori Pantagruel căsca, intrau stoluri de porumbei în gura lui, închipuindu-şi că se întorc în porumbar.

Am intrat în oraş, care mi s-a părut frumos, bine întărit şi cu uliţe curate. La poarta cetăţii paznicii mi-au cerut să le arăt dreptul de trecere. Am rămas foarte nedumerit şi i-am întrebat:

— Bântuie cumva ciuma pe-aici?

— Vai, măria-ta, sunt atât de mulţi morţi în oraşul vecin, că zi, noapte umblă dricurile forfota pe uliţă.

— Sfinte Dumnezeule, unde anume?

Mi-au spus, că molima a început în Laringia şi Faringia, două oraşe mari, cum ar fi Rouen şi Nantes, târguri înfloritoare, negustoreşti. Ciuma s-ar fi ivit din pricina unor miasme otrăvitoare care începuseră să iasă de la o vreme încoace din străfundul prăpastiei de la marginea oraşului. În opt zile au pierit mai bine de douăzeci şi două sute de mii şaisprezece suflete. M-am gândit bine, am numărat zilele şi m-am lămurit, că acele miasme veneau din pântecul lui Pantagruel, din pricina unei tocane cu usturoi pe care o mâncase şi despre care mi se pare că v-am vorbit. Am pornit mai departe, am trecut printr-un şir de stânci, care erau măselele stăpânului meu. M-am căţărat pe una din ele şi m-am trezit în mijlocul celor mai minunate locuri: pajişti pentru bătaia mingii, chioşcuri frumoase, poieni întinse, vii bogate şi o mulţime de căscioare, împrejmuite, ca în Italia, cu grădini înflorite. Am rămas acolo patru luni, şi niciodată n-am trăit mai bine.

Am coborât apoi pe povârnişul măselelor de minte şi am ajuns la întorsura fălcilor. Pe drum mi s-a întâmplat să fiu jefuit de nişte tââhari, care îşi aveau sălaşul într-o pădure dinspre partea urechii. Ajungând în vale, am dat peste un târg mai mic, al cărui nume l-am uitat, unde am fost primit bine şi am izbutit chiar să câştig ceva bani. Şi ştiţi cum? Dormind! În acel oraş se tocmeau oameni cu ziua la dormit, fiind plătiţi cu câte cinci-şase gologani, pentru o dimineaţă de somn; cei care ştiau să sforăie frumos, primeau până la şapte gologani şi jumătate.

Am povestit căpeteniilor oraşului cum fusesem jefuit în valea măselelor. Mi-au spus că prin părţile acelea hălăduiau nişte oameni răi din născare. Am înţeles din vorba lor, că aşa cum sunt la noi ţări de dincoace şi de dincolo de munţi, la ei ţinuturile erau de dincolo şi de dincoace de măsele. De partea cealaltă a dinţilor, aerul era mai curat şi viaţa mai plăcută.

Mă gândeam cât e de adevărat, că o jumătate a lumii acesteia habar nu are cum trăieşte cealaltă jumătate. Nimeni nu s-a ostenit încă să străbată pământul acelor douăzeci şi cinci de regate locuite de oameni, fără să mai socotim deşerturile şi un ochi de mare. Eu am scris o carte groasă, pe care am numit-o Hronicul gâtlanilor, arătând viaţa şi obiceiurile popoarelor care trăiesc sub fălcile lui Pantagruel.

În cele din urmă am făcut cale întoarsă şi, trecând prin barba lui, m-am urcat pe un umăr, de unde am coborât la pământ, căzându-i la picioare. Zărindu-mă, m-a întrebat:

— De unde vii, Alcofribas?

— Din gâtlejul măriei-tale, i-am răspuns.

— De când eşti acolo?

— De pe vremea când porniseşi împotriva almiorizilor.

— Sunt şase luni de-atunci. Şi din ce ai trăit în acest timp? Ce-ai mâncat şi ce-ai băut?

— Ce-a mâncat şi ce-a băut şi măria-ta. Am vânat bucatele cele mai gustoase cu care te-ai hrănit.

— Adevărat? Dar nevoile unde ţi le făceai?

— Tot acolo, măria-ta.

— Băiete dragă, îmi placi. Află că am cucerit cu ajutorul lui Dumnezeu toată ţara dipsozilor. Îţi dăruiesc pământurile de la Salmigondin.

— Îţi mulţumesc, stăpâne. Mă răsplăteşti mai mult decât preţuieşte credinţa cu care te-am slujit.