Capitolul XXXIII.

Cum s-a îmbolnăvit Pantagruel şi ce fel de leacuri a folosit.

Nu mult după aceasta, Pantagruel a căzut bolnav, suferind atât de cumplit de pântece, încât nu mai putea nici să mănânce, nici să bea. Şi cum răul nu vine niciodată singur, a mai dat peste el şi o aprindere a băşicii, care îl chinuia cum nu vă puteţi închipui. Doftorii l-au îngrijit cu multă râvnă şi i-au dat tot felul de fierturi să-i spele măruntaiele şi să-i potolească durerile. Udul lui era atât de fierbinte, încât nici până azi nu s-a răcit. Aşa au rămas până astăzi, în diferite locuri din Franţa, băi calde ca cele de la Cauterets, Limoux, Dax, Balaruc, Neris, Bourbonne şi altele; în Italia la Appone, la Sfântul Petru din Padua, la Sfânta Elena, la Casanova, la Sfântul Bartolomeu şi în alte o mie de părţi.

Stau şi mă minunez, cum îşi pierd vremea atâţi filosofi nebuni şi doftori la fel, să lămurească de unde vine fierbinţeala acelor ape: ba din pricina boraxului, ba a pucioasei, ba a salpetrului, ba a pietrei-acre de sub pământ… Aiureli! Mai bine şi-ar freca fundul cu urzici, decât să taie frunză la câini, încercând să vorbească despre lucruri pe care nu le cunosc. Nu-i nici o taină la mijloc. E foarte lămurit, că acele băi sunt calde, fiindcă au izvorât din udul înfierbântat al bunului Pantagruel.

Iar pentru a vă arăta cum s-a vindecat de boala lui dintâi, e de ajuns să vă spun că a luat pentru ieşire-afară patru chintale de scamonee cu sacâz, o sută douăzeci de care cu drojdie de vin, unsprezece mii nouă sute de livre de revent, fără a mai socoti alte amestecuri.

Trebuie să mai adaug, cum au hotărât felcerii să-i cureţe răutatea din pântece. Pentru această lucrare au adus şaisprezece măciulii mari de aramă, goale pe dinăuntru, cam cât aceea care atârnă de limba ornicului lui Virgiliu la Roma. Măciuliile erau astfel întocmite, că puteau să se desfacă în două şi să se închidă la loc cu ajutorul unui arc. În cea dintâi a intrat un slujitor, purtând un felinar şi o făclie aprinsă. Pantagruel l-a înghiţit ca pe un hap. În alte cinci s-a vârât câte un argat voinic, având fiecare un târnăcop la brâu. În alte trei, câte un plugar cu o sapă pe umăr. În fiecare din celelalte şapte, s-a băgat câte un pădurar cu o prăjină lungă în mână şi un paner atârnat de gât. Pe toţi i-a hăpăit ca pe nişte sâmburi.

Ajungând în burtă, oamenii au deschis capacele şi au ieşit din găoacea lor: cel dintâi purta felinarul. Au umblat astfel mai bine de o leghe prin peştera întunecoasă unde se găseau umorile înveninate. Miasmele acestei peşteri erau mai stricate şi mai urât-mirositoare decât gurile lui Mefitis, mlaştinile Camarinei sau lacul puturos al Sorbonei [126], despre care pomeneşte Strabon. Şi dacă n-ar fi avut cu ei nişte leacuri care să le ferească de înveninare inima, maţele şi burdihanul, ar fi pierit toţi, înăbuşiţi de duhoarea care îi otrăvea.

Răscolind şi adulmecând adâncurile unde era stricăciunea, au dat peste un morman de scârnăvie fecală. Au lovit cu târnăcoapele, au adunat cu sapa şi au umplut toate panerele. Iar după ce au curăţat bine locul, au intrat înapoi în găoacele lor de aramă. Pantagruel a icnit o dată şi i-a vărsat pe toţi, cu aceeaşi uşurinţă cum aţi trage dumneavoastră un pârţ pe nas. Săpătorii au ieşit la lumină sănătoşi şi veseli, cum au coborât pe vremuri grecii, din burta calului lor, în Troia.

Astfel s-a tămăduit Pantagruel, şi în scurtă vreme şi-a redobândit puterile. Iar una din acele măciulii de aramă se află şi astăzi pe clopotniţa bisericii Sfânta Cruce din Orleans.