Capitolul II.

Cum a ajuns Pantagruel în ostrovul Medamoti şi ce lucruri minunate a cumpărat acolo.

În ziua cea dintâi şi în zilele următoare, nici pământ n-au întâlnit, şi nici privelişti neobişnuite n-au zărit, întrucât pe această cale mai umblaseră şi o cunoşteau. A patra zi au ajuns la un ostrov numit Medamoti, plăcut la vedere, pe-al cărui ţărm, cel puţin atât de lung ca al Canadei, se înălţau turnuri înalte de marmură şi un şir întreg de faruri luminoase.

Pantagruel a întrebat cine e mai mare peste acel ţinut, şi a aflat că acolo stăpâneşte regele Filofan, care lipsea de-acasă, fiind dus la nunta fratelui său Filoteam […] regelui enginilor. Am coborât pe ţărm, privind cum luntraşii de apă dulce îşi cumpărau cele trebuincioase pentru drum. Pe malul mării erau înşirate o mulţime de dugheni şi de tarabe, cu tot felul de mărfuri rare: covoare, chipuri frumos zugrăvite, peşti, păsări şi alte vietăţi ale locurilor acelora. Era cea de-a treia zi de sărbătoare a târgului celui mare, când o dată pe an veneau cei mai bogaţi şi mai vestiţi neguţători din Africa şi Asia. Dintre toate acele minunăţii, fratele Ioan a ales două chipuri frumoase şi de preţ; cel dintâi înfăţişa un împricinat înaintea judecăţii, celălalt, o slugă care îşi căuta stăpânul, arătând cu privirea ochilor, cu mişcarea mâinilor şi cu umbletul paşilor grija de care era cuprins. Amândouă chipurile ieşiseră din mâna meşterului Charles Chamois, zugravul regelui Megist. Fratele Ioan a făgăduit să le plătească pe amândouă la sfântul-Aşteaptă.

Panurge a cumpărat o pânză mai mare, pe care era zugrăvit în culori faimosul covor, ţesut odinioară cu acul de Filomela, pentru a arăta surorii ei Progneia, cum Tereus, soţul acesteia, a necinstit-o şi i-a tăiat limba, ca să nu-i destăinuiască ticăloşia. Vă jur pe mânerul acestui felinar, că era o pictură plăcută şi măreaţă. Să nu vă închipuiţi că înfăţişa un bărbat împreunându-se cu o fecioară. Ar fi fost un lucru prostesc şi grosolan. Zugravul a dat dovadă de isteţime şi a închipuit cu totul altceva. Vă veţi încredinţa privindu-i lucrarea, care se păstrează la mănăstirea Thelemului, cum intri în sala cea mare, pe mâna stângă.

Epistemon a cumpărat o altă pânză, pe care erau zugrăvite cugetările lui Platon şi atomii lui Epicur.

Rizotom a ales una care înfăţişa ecoul în carne şi în oase.

Gimnast a cumpărat pe seama lui Pantagruel treizeci şi opt de covoare de perete, lungi de patru stânjeni şi largi de trei, ţesute în mătase grecească, tivite cu aur şi argint, înfăţişând viaţa şi luptele lui Ahile; nunta lui Peleu cu zeiţa Tetis, naşterea lui Ahile, tinereţea lui (povestită de Staţiu Papinian), isprăvile lui vitejeşti (preamărite de Homer), moartea şi punerea lui în mormânt, (cântate de Ovidiu şi Quintus Calabrezul), apoi arătarea umbrei lui şi jertfa Polixenei (cum le-a scris Euripide).

Pantagruel a mai ales pentru el trei rinoceri tineri şi frumoşi, un armăsar roib, două iepe sure şi un tarand, pe care i l-a vândut un scit din ţinutul Geloniei. Tarandul e o vietate sălbatică, de mărimea unui taur tânăr, având capul ceva mai mare decât al cerbului, coarnele încrengate, copita crăpată, părul lung ca al ursului şi pielea aproape tot atât de tare ca o platoşă. Nu se găsesc nici în Sciţia prea mulţi, iar acel om din Gelonia spunea că tarandul îşi schimbă înfăţişarea după aceea a locului unde trăieşte sau obişnuieşte să pască, luând culoarea copacilor, a tufelor, a ierburilor şi a celorlalte lucruri înconjurătoare.

Aceeaşi însuşire le-a fost dată caracatiţelor de mare, adică polipilor, ca şi unor maimuţe din Africa, numite papion, apoi licornului din India şi cameleonului, care e un soi de şopârlă atât de minunată, încât Democrit a scris o carte întreagă despre ea, arătându-i înfăţişarea, părţile trupului, însuşirile şi deprinderile ei vrăjitoreşti. Am văzut-o eu însumi cum îşi schimbă culoarea, nu numai pentru a semăna cu lucrurile dimprejur, dar chiar din pricina fricii pe care o simte. Aruncat pe un covor verde, cameleonul se înverzea, iar după un oarecare timp se făcea, rând pe rând, galben, albastru, vioriu, aşa cum îşi schimbă culoarea crestei cocoşul de India, când încearcă o durere.

Tarandul nu-şi schimbă însă numai culoarea pielii, ci şi a părului, ceea ce ni s-a părut cu atât mai ciudat şi mai vrednic de uimire. Alături de Panurge, care era îmbrăcat în haina lui sură, se făcea cenuşiu; lângă mantia purpurie a lui Pantagruel, pielea şi părul lui se făceau roşii; lângă cârmaciul, care era înveşmântat ca preoţii egipteni ai lui Isis, se făcea alb. Cameleonul nu se face alb sau roşu niciodată. Când nu e stăpânit de teamă sau de o altă pornire, culoarea tarandului e sură, ca a măgarilor din Meung.