Capitolul IV.

Cum a răspuns Pantagruel tatălui său, trimiţându-i o seamă de lucruri frumoase şi rare.

După citirea acestei scrisori, Pantagruel a zăbovit câtva timp de vorbă cu Malicorn, până când Panurge şi-a pierdut răbdarea şi a strigat:

— Dar noi nu bem nimic? Măriei-tale nu-i e sete? Domnul scutier nu obişnuieşte? Nu vi s-a uscat gura vorbind?

— Bine ai grăit, a spus Pantagruel. Du-te şi pregăteşte un ospăţ cum se cuvine la hanul de peste drum, unde ai să vezi atârnând deasupra uşii un ţap călare pe cal.

Panurge a luat-o din loc, iar Pantagruel între timp a alcătuit această scrisoare, pe care avea s-o încredinţeze scutierului: „Preabunul meu părinte, În faţa oricărei întâmplări neobişnuite sau nebănuite, cu care ne întâmpină trecerea vieţii, simţurile şi puterile noastre sufleteşti sunt adânc zdruncinate, uneori atât de mult, încât sufletul se desprinde de trup, chiar dacă ştirile sunt mulţumitoare şi plăcute; ceea ce nu se petrece, când aceeaşi întâmplare e presimţită sau prevăzută. Sosirea fără veste a scutierului tău Malicorn m-a înduioşat şi m-a tulburat nespus, căci nu nădăjduiam să văd curând pe vreunul din oamenii tăi, nici să am veşti de la tine înainte de sfârşitul călătoriei noastre. M-am lăsat în voia dulcii amintiri pe care inima mea o poartă şi în gândul meu a răsărit aievea chipul tău regesc în toată strălucita lui măreţie.

Dar fiindcă ai depăşit aşteptările mele cu darul plăcutei tale scrisori, şi solia scutierului tău mi-a liniştit sufletul cu veşti bune despre sănătatea ta şi alor tăi, mulţumi-voi mai întâi Mântuitorului, rugându-l să te ţină în deplină voie-bună, iar ţie îţi voi rămâne veşnic îndatorat pentru dragostea fierbinte şi statornică pe care o porţi fiului tău prea-supus şi nevrednicului tău slujitor.

În vremea Romei de altădată, un anume Furnius, al cărui tată fusese părtaş la răzvrătirea lui Antoniu, primind iertare de la Cezar-August pentru fapta părintelui său, a spus împăratului: Făcându-mi acest bine, m-ai sortit astăzi nevredniciei; căci nefiind în stare a te răsplăti, voi fi socotit de toţi, în viaţă ca şi după moarte, drept un nerecunoscător.

Ca şi acela aş putea să spun, că preamărea bunătate a iubirii tale de părinte mă sileşte să trăiesc şi să-mi sfârşesc zilele ca un nerecunoscător, afară dacă nu-mi voi spăla vina cu înţelepciunea filosofilor stoici, care spun că orice facere de bine are trei înfăţişări: una a celui care dă, a doua a celui care primeşte, a treia a celui care o răsplăteşte. Cel care primeşte îşi arată recunoştinţa bucurându-se de darul primit şi păstrându-i o amintire neştearsă. Iar dacă, dimpotrivă, îl nesocoteşte şi îl uită, se dovedeşte a fi cu adevărat omul cel mai nevrednic din câţi trăiesc pe lume.

Copleşit de neistovita îndatorire născută din marea ta bunătate şi neînvrednicindu-mă a-ţi mulţumi în cea mai neînsemnată parte, voi fi ferit de hulă şi de ponegrire întru aceea, că niciodată n-o voi da uitării; iar buzele mele nu vor conteni să mărturisească şi să-ţi aducă mulţumire, după înţelegerea şi puterile mele.

Cât despre celelalte, nădăjduiesc că, datorită ajutorului şi milosteniei lui Dumnezeu, sfârşitul călătoriei noastre va fi asemenea începutului ei, încheindu-se cu bucurie şi deplină sănătate. Nu voi uita să fac însemnări zilnice despre întâmplările mai de seamă ce se vor petrece în acest răstimp, pentru a-ţi înfăţişa la întoarcere o povestire întru totul adevărată a drumului ce-am făcut.

Am aflat aici un tarand din Sciţia, un dobitoc minunat şi nemaiîntâlnit, care îşi schimbă culoarea părului şi-a pielii după aceea a lucrurilor înconjurătoare. Ţi-l trimit, nădăjduind că îţi va face plăcere. E tot atât de ascultător şi de lesne de purtat ca un miel. Mai adaug trei pui de rinocer, blânzi şi cuminţi ca nişte mâţişoare. I-am arătat scutierului cum trebuie ţinuţi: neputând să pască din pricina cornului din frunte, ei mănâncă fructe de pe crengile pomilor roditori, din iesle sau din mână; de asemenea iarbă, spice, mere, pere, orz, grâu şi orice fel de poame sau legume. Mă mir, că scriitorii noştri cei vechi au spus despre ei că sunt sălbatici, cruzi şi primejdioşi, şi că nici un om viu nu i-a văzut până acum cu ochii lui. Te vei încredinţa singur, dacă vei avea bunăvoie, văzându-i cât sunt de blânzi, când îi laşi în pace şi nu-i aţâţi cu răutate.

Îţi trimit totodată viaţa şi isprăvile lui Ahile, închipuite într-o tapiţerie foarte frumoasă, şi cu mult meşteşug ţesută. Să fii încredinţat, că orice vietăţi necunoscute, păsări, ierburi, dobitoace sau pietre nestemate şi alte lucruri de preţ voi întâlni în drumul nostru, ţi le voi aduce, dacă Domnul-Dumnezeul nostru ne va ajuta. Îl rog să te ţină sănătos şi să-ţi dăruiască bunătatea lui.

Din Medamoti, în a cincisprezecea zi a lunii iunie.

Panurge, fratele Ioan, Epistemon, Xenoman, Gimnast, Eusten, Rizotom, Carpalim îţi sărută dreapta şi îţi înapoiază înmiit vorbele bune ce le-ai trimis.

Preasupusul tău fiu şi slujitor.

PANTAGRUEL”

În vreme ce Pantagruel scria tatălui său, scutierul Malicorn fu întâmpinat şi înconjurat de ceilalţi călători, cu mare bucurie. Toţi îl îmbrăţişau din toate părţile, copleşindu-l cu semne de prietenie şi cu urări de sănătate.

Sfârşind scrisoarea, Pantagruel l-a poftit pe scutier la masă, a închinat cu el şi i-a dăruit un lanţ greu de aur, cântărind opt sute de galbeni. Lanţul era alcătuit din alte şapte lănţişoare, prinse din loc în loc cu diamante mari, rubine, smaralde şi peruzele. Fiecărui corăbier de pe Chelidonia i-a dat câte cinci sute de scuzi însoriţi. Tatălui său, Gargantua, i-a trimis tarandul, acoperit cu o pătură de mătase, înflorită cu aur, apoi covoarele care înfăţişau viaţa lui Ahile şi cei trei rinoceri, îmbrăcaţi în postav cu ciucuri de aur.

Apoi s-au despărţit, urmând fiecare calea lui. Malicorn s-a întors la Gargantua, iar Pantagruel a plecat mai departe spre ţinta călătoriei sale.

În largul mării, Epistemon i-a citit lui Pantagruel cărţile pe care i le adusese scutierul. A petrecut de minune în tovărăşia lor, fiindcă erau plăcute şi vesele. Am să vi le împrumut şi dumneavoastră, dacă mă veţi ruga frumos.