Capitolul IX.

Cum a ajuns Pantagruel în ostrovul Enasinilor şi despre ciudatele înrudiri ale oamenilor de-acolo.

Se pornise vântul despre apus şi o zi întreagă am mers fără să întâlnim ţărmul. A treia zi spre amiază, pe la ceasul când se trezesc muştele, am zărit o limbă de pământ în trei colţuri, care prin aşezarea ei amintea oarecum înfăţişarea Siciliei. Era ostrovul Rubedeniilor. Bărbaţii şi femeile semănau aidoma cu roşcovanii din Poitou, cu singura deosebire că toţi, până şi pruncii, aveau nasul crestat în chip de trifoi. Din pricina aceasta, vechiul nume al ostrovului fusese al Enasinilor, adică al Cârnilor. Toţi erau înrudiţi unii cu alţii prin legături de sânge şi se mândreau cu aceasta. Marele lor dregător ne-a spus fără înconjur:

— Dumneavoastră, oamenii din restul lumii, socotiţi că a fost o faptă de mare cinste, când într-o zi (la 13 februarie) pe aceeaşi poartă a cetăţii (Poarta Carmentală, zidită pe vremuri la poalele Capitoliului între Tibru şi stânca Tarpee) au ieşit împotriva unor duşmani ai Romei (etruscii din cetatea Veies) trei sute şase războinici, toţi înrudiţi între ei (din neamul flaminilor) şi au căzut în luptă dimpreună cu cinci mii de slujitori ai lor, (alături de apa Cremenei, care porneşte din lacul Băcan). În ţara noastră, la o asemenea primejdie, s-ar ridica mai bine de trei sute de mii din acelaşi sânge.

Înrudirile lor erau foarte ciudate, căci fiind toţi neamuri unii cu alţii, nu se mai ştia care e tată sau mamă, soră sau frate, unchi sau nepot, noră sau ginere, naş sau nănaşă. Am văzut astfel un moşneag cârn, care îi spunea „tăticule” unei fetiţe de trei ani, în vreme ce aceasta îi spunea moşneagului „copila mea”.

Înainte de a părăsi această ţară, după ce am cercetat locurile şi am aflat multe despre obiceiurile oamenilor fără nas, am intrat într-un han să ne odihnim puţin. Aici am dat peste o nuntă. N-am să mă plâng, de-ale mâncării se găseau din belşug. Am fost de faţă la cununie: o pară, numai foc şi pară pe dinafară, rumenă şi nurlie (unii care au pipăit-o spuneau că era cam moale) lua un tânăr caş, cavaler cu pufuşor bălăior pe botişor. (Auzisem mai demult despre faima mirelui şi-a miresei, şi ştiam că în multe părţi s-au mai pus la cale asemenea împreunări, iar la noi în ţara vacilor se spunea, că domnişoara Pară-Mălăiaţă se potriveşte foarte bine cu un Caşcavaler ceva mai dospit). În altă încăpere am văzut nunta unei cizme bătrâne cu un tânăr şi sprinten papuc. Tânărul papuc i-a spus lui Pantagruel că se însoară cu bătrâna cizmă, fiind o femeie de treabă, zdravănă, grasă şi frumoasă, care îi era de trebuinţă în gospodărie, mai ales când mergea la pescuit. În altă odaie, o gheată nouă se însoţea cu un ciorap de lână. Nuntaşii ne-au spus, că gheata primise să se mărite cu ciorapul, nu pentru frumuseţea şi voinicia lui – Doamne fereşte! – ci fiindcă era plin, până în vârf, cu arginţi.