Capitolul VIII.

Cum a înecat Panurge în mare pe negustor şi toate oile lui.

Dintr-o dată, nici eu nu ştiu cum, că n-am prins de veste, Panurge a luat în braţe berbecul şi, fără o vorbă, l-a azvârlit în mare. Berbecul ţipa şi behăia, iar după el, ţipând şi behăind, toate oile s-au repezit să sară în mare, buluc, pe urma lui. Se grămădeau şi se îmbrânceau, care de care, să se arunce în apă mai degrabă. Era cu neputinţă să le opreşti; căci aşa e obiceiul oilor, cum ştiţi: una o ia după alta, ori încotro ar porni-o cea dintâi. (Aristotel spune că nu se află pe lume un dobitoc mai prost şi mai nătâng).

Negustorul, văzând cu groază cum toate oile i se înecau şi piereau sub ochii lui, se silea din răsputeri să le aţină calea şi să le oprească. Dar în zadar, una după alta săreau de pe punte şi piereau în valuri. În cele din urmă şi-a încleştat mâinile în lâna unui berbec voinic şi a încercat să-l ţină pe loc, nădăjduind că astfel se vor opri din goană şi oile celelalte. Dar berbecul, cum era puternic şi îşi luase vânt, l-a târât cu el în mare, iar negustorul s-a înecat; aşa i-a scos afară din peşteră pe Ulise şi pe însoţitorii lui, oile lui Polifem, uriaşul cu ochiul în frunte. Ceilalţi ciobani şi paznici ai turmei au păţit la fel. Încercând să oprească oile, apucându-le care de coarne, care de picioare, care de coadă, au fost târâţi în mare şi înecaţi fără urmă.

Pe puntea corăbiei, înspre partea unde erau bucătăriile, Panurge se proptise cu o lopată în mână, dar nu pentru a veni în ajutorul ciobanilor, ci pentru a-i da peste cap, de câte ori încercau să se urce înapoi în corabie şi să scape de înec. Le vorbea, în cuvinte alese, despre zădărnicia lumii acesteia şi despre mulţumirea care îi aşteaptă pe lumea cealaltă, încredinţându-i că morţii sunt mai fericiţi decât cei ce rămân să-şi poarte amarul în această vale a plângerii… Nici fratele Olivier Maillard şi nici părintele Jean Bourgeois n-ar fi ţinut o predică mai frumoasă! Făgăduia fiecăruia că-i va ridica o cruce şi-i va aşeza o lespede de piatră drept amintire pe muntele Cenis, după ce se va fi întors din ţara Luminilor. Le-a urat să aibă noroc şi să întâlnească pe valuri un chit care să-i înghită, iar după trei zile să iasă din pântecele lui, pe un ţărm liniştit, întregi şi sănătoşi ca Ionas.

Văzând că s-a golit puntea de turmă şi de păstori, Panurge a întrebat pe fratele Ioan:

— A mai rămas în corabie vreun suflet de laie-bucălaie? Unde-s mieii lui Păcală? Unde-s berbecii lui Tândală, care dormeau, pe când oile păşteau în poiană? Nu ştiu, n-am văzut! Lovitură hoaţă, frate Ioane, ce zici? A mers ca la război!

— Pe toate ştii să le potriveşti, a răspuns fratele Ioan. Nu mai am de spus decât atât: altădată, la vreme de război, ostaşilor li se făgăduia, în ziua bătăliei, simbria îndoită; dacă biruiau se găsea de unde să li se plătească, iar dacă pierdeau lupta, le era şi lor ruşine să mai ceară; aşa s-au lăsat păgubaşi elveţienii fugari după lupta de la Cerisoles. Trebuia să mai amâni plata berbecului, şi să ţii frumuşel banii în pungă.

— Nu-mi pasă de pagubă, a zis Panurge. Să mă bată Dumnezeu, dacă o asemenea petrecere nu preţuieşte cel puţin cincizeci de mii de franci. Să ne întoarcem la berbecii noştri. Vântul îmi pare prielnic pentru plecare. Frate Ioane, ascultă ce-ţi spun! Niciodată n-am uitat să răsplătesc pe omul care mi-a venit în ajutor, şi i-am păstrat în inima mea, oricând, o bună amintire. Nu sunt din fire nerecunoscător. Dar tot astfel, nimeni nu mi-a făcut până astăzi vreun rău, fără să se căiască; dacă nu pe lumea asta, măcar pe lumea cealaltă; că nici atât de prost nu m-a făcut mama.

— Eşti vândut Satanei! i-a răspuns fratele Ioan. Mihi vindictam [205] şi celelalte. Deschide cartea de rugăciuni şi citeşte.