Capitolul X.

Cum a ajuns Pantagruel în ostrovul Plăcintelor, unde stăpânea regele Panigon cel Sfânt.

Am părăsit, cu vântul de apus în spate, ostrovul acestor urâcioase corcituri fără nas şi am ieşit la larg. Spre asfinţitul soarelui ne-am oprit la ostrovul Plăcintelor, un ţinut întins şi mănos, unde trăiau oameni mulţi şi bogaţi.

Ţara o stăpânea regele Panigon cel Sfânt. Însoţit de fiii săi şi de ceilalţi prinţi ai curţii, regele a ieşit pe ţărm întru întâmpinarea lui Pantagruel şi, primindu-l cu prietenie, l-a poftit în palatul său.

În faţa turnului cetăţii aştepta regina, cu fiicele şi doamnele de la curte. La dorinţa lui Panigon, toate au venit să-l îmbrăţişeze pe Pantagruel şi pe însoţitori, după obiceiul şi buna-deprindere a ţării aceleia. Numai fratele Ioan, care se strecurase printre căpitanii regelui, lipsea.

Panigon a stăruit pe lângă Pantagruel să primească a fi oaspetele lui în ziua aceea şi cea următoare. Pantagruel şi-a cerut iertare, spunând că va trebui să se folosească de marea liniştită şi de vântul prielnic, pe care toţi călătorii pe apă îl doresc, dar nu li-e la îndemână totdeauna. (Dacă nu porneşti la drum când e vreme bună, zadarnic o aştepţi mai târziu, că nu vine.)

După ce fiecare dintre oaspeţi a golit douăzeci-treizeci de pahare, ne-am luat rămas bun de la Panigon. Întorcându-ne pe corabie, Pantagruel a băgat de seamă lipsa fratelui Ioan. A întrebat: unde poate să fie şi pentru ce nu se află împreună cu noi? Panurge nu mai ştia cum să-l apere şi se pregătea să se întoarcă după el la palat, când iată că îl văzură pe fratele Ioan venind în goana mare, sprinten şi voios, strigând cât îl ţinea gura:

— Trăiască marele Panigon! o mie de frigări şi de străchini! Să vedeţi ce rânduială ţine la bucătărie! De-acolo viu. M-am luptat oleacă cu cratiţele, încercând să-mi astâmpăr foamea, după bunul obicei călugăresc.

— Faci ce faci, prietene, a spus Pantagruel, şi nimereşti la bucătărie.

— Corpo di gallina! a răspuns fratele Ioan. Cunosc prea bine toate schimonoselile şi maimuţărelile acestor întâlniri cu înaltele doamne: plecăciuni până în pământ, o dată, de două ori, îmbrăţişări, pupături, sărut frumoasele mâini ale înălţimii-voastre, ale măriei-tale, magni, magna, cacabessa, să fiţi aşa şi pe dincolo… Pârţ! Nu zic, nu m-aş da în lături de la puţintică giugiuleală. Dreptul meu! Dar de atâtea serbede închinăciuni, martor mi-e sfântul Benedict, sunt sătul ca de mere acre! Să mă pup cu domniţele, aţi dori dumneavoastră? Aş face-o bucuros, dacă pentru cinstea cuvioasei haine ce port, nu m-aş teme s-o păţesc cum a păţit-o seniorul Guyercharois, dacă-l ştiţi.

— Îl cunosc, a răspuns Pantagruel. E unul din prietenii mei cei mai bum. Ce i s-a întâmplat?

— A fost poftit o dată la un mare ospăţ, pe care îl dădea unul din vecinii lui, cu care de-altminteri se şi înrudea. Veniseră la măritul praznic toţi cavalerii, doamnele şi domniţele de prin împrejurimi. Înainte de-a sosi seniorul, acele doamne şi domniţe au chemat pe toţi copiii de casă şi i-au îmbrăcat în haine femeieşti, ca pe nişte codane spilcuite, sclivisite şi cu grijă dichisite. Copiii de casă, preschimbaţi în fetiţe, i-au ieşit înainte pe puntea din faţă a castelului, iar domnul Guyercharois i-a pupat pe toţi, cu adânci plecăciuni şi cuviincioase îmbrăţişări. Cucoanele, care îl priveau de la fereastră, au pufnit în râs şi au făcut semn băieţilor să-şi dezbrace podoabele. Iar vrednicul senior, văzându-se păcălit, de ciudă şi de ruşine n-a vrut să mai sărute nici un obraz de femeie, spunând că şi doamnele celelalte ar putea să fie, la rândul lor, nişte slujitori în haine schimbate, mai bine dichisiţi decât cei care îl amăgiseră. Nu-i mai cuminte, Doamne iartă-mă, da jurandi [206], să ne mutăm cu închinăciunile în sfânta Bucătărie, desfătându-ne cu jocul frigărilor şi cu clămpănitul vătraiului? Să luăm îndeaproape cercetare cum se prăjeşte slănina, cum fierbe ciorba, cum se rumenesc plăcintele, care-i rânduiala felurilor de bucate şi ce vinuri s-au ales pentru fiecare fel. Beaţi immaculati în via [207]. Scrie în cartea de rugăciuni!