Capitolul LII.

Alte minuni datorite canoanelor

— Ai vorbit ca un profet! i-a spus Panurge. Dar pe mine nu mă mai ajută credinţa, din ziua când, găsindu-mă la Poitiers în casa învăţatului scoţian Canonibus, am citit una din acele cărţi lăudate. Să mă ia naiba, aşa cum mă vedeţi, dacă n-am rămas cu maţul încuiat timp de patru-cinci zile! Nu ieşeau din mine decât fărâmituri de găinaţ uscat! Cum spunea Catul despre vecinul său Furius:

Fac zece baligi într-un an.

Atât! Dar sunt aşa de tari şi de uscate, Că poţi să le frămânţi în mâini oricât, Şi degetele îţi rămân curate.

— Ah! Ah! a spus Homenas, aveai, după cum cred, iubite prietene, un greu păcat care-ţi stătea pe inimă.

— Asta-i altă mâncare de peşte! a spus Panurge.

— Într-o zi, pe când eram la Seuille, a spus fratele Ioan, m-am şters la fund cu o filă din asprele canoane ale papei Clement, pe care părintele Jean Guymard o azvârlise în tinda mănăstirii. Atât am suferit şi am sângerat, că era cât pe-aici să mă ia dracul.

— Hm! Hm! a spus Homenas, te-a pedepsit Dumnezeu pentru păcatul ce-ai săvârşit, spurcând sfânta carte, pe care trebuia s-o cinsteşti şi s-o săruţi ca pe o icoană!

— Jean Chouart, a spus Ponocrat, cumpărase de la călugării mănăstirii Saint-Olary din Montpellier nişte frumoase canoane scrise pe piele de viţel, din care şi-a întocmit tipare ca să toarne bani de aur. Dar n-a avut noroc. Printr-o neînţeleasă întâmplare tiparele s-au stricat, nici un ban n-a ieşit bun şi turnătorul de aur a rămas păgubaş.

— Mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu! a spus Homenas.

— La Mans, a început să povestească Eudemon, spiţerul Franţois Cornu s-a gândit să facă pungi de hârtie din filele rupte ale unor pravili mănăstireşti. Să n-am parte de Satana, dacă mint: toate mirodeniile pe care le învelea în acea hârtie se stricau, se împuţeau şi se înveninau: tămâia, piperul, cuişoarele, cimbrul, şofranul, scorţişoara, ienibaharul, tamarinul şi celelalte.

— Pedeapsa şi blestemul lui Dumnezeu! a spus încă o dată Homenas. Să necinsteşti sfintele scrieri înfăşurând în ele marfă de vânzare!

— La Paris, a spus Carpalim, croitorul Groignet a folosit nişte clementine vechi, ca să taie din ele tipare. Toate hainele pe care le-a croit astfel, după măsură, le-a greşit şi le-a aruncat: rochii, mantale, fuste, scurteici, zăbunuri, gulere, pieptare, cazace, turnuri. Pornea să croiască o pelerină şi ieşea un crac de nădrag. Se apuca să potrivească din foarfeci o jiletcă şi se pomenea cu fundul unei pălării ţuguiate; din tiparul unui pieptar ieşea o izmană; croia, chipurile, pe măsură, o scurteică de lână şi ieşea un burlan. Îl dădea la cusut pe mâna calfelor, care-l mai lărgeau, până ajungea să semene aidoma cu o sobiţă pe care se coc castanele. Un guler se făcea papuc; dintr-o fustă ieşea o glugă; pornea să croiască o măntăluţă şi se pomenea cu o tobă elveţiană. Muşteriii l-au pârât şi judecata l-a pedepsit să plătească postavul stricat. Acum n-are după ce bea apă.

— Pedeapsa şi mânia lui Dumnezeu! a zis pentru a treia oară Homenas.

— La Cahusac, a început Gimnast, se hotărâse o întrecere de tras la ţintă între seniorul d'Estisac şi vicontele Luzun. Unul a rupt o jumătate de filă dintr-un canon în stare bună şi a tăiat drept în mijloc un cerc alb pentru semn. Să mă ia dracul pe degeaba şi fără arvună, dacă s-a aflat un singur arcaş din ţara Guyennei, unde sunt numai trăgători de mâna întâi, care să nimerească în ţintă vreo săgeată! Toţi au tras pe-alături! Preasfântul semn alb a rămas neatins, nepângărit, negăurit! Feciorul cel mai mare al lui Sansounin s-a jurat că a văzut cu ochii lui, lămurit şi limpede, cum săgeata lui Carquelin a zburat drept spre mijlocul ţintei, dar, când să se înfigă, s-a abătut deodată cu o palmă mai jos!

— Minune! a strigat Homenas, minune, minune! Luminăţia-ta, luminează-mă! Beau în sănătatea tuturor. Văd că sunteţi cu toţii creştini buni.

Fetele începuseră să se zbenguiască între ele. Fratele Ioan necheza cu nările umflate, gata-gata să se arunce asupra lor, ca un câine rău sau ca numitul Herbault [232] asupra oamenilor cumsecade.

— Îmi pare că ţinta albă n-a fost mai ameninţată decât Diogene într-o împrejurare asemănătoare, a spus Pantagruel.

— Cum adică? a întrebat Homenas. Diogene trăia după canoane?

— Nu se potriveşte, a spus Epistemon, care se întorsese de la treburile lui de afară.

— Diogene, (a povestit Pantagruel) într-o zi când n-avea altceva mai bun de făcut, a ieşit la plimbare să privească arcaşii cum trăgeau la ţintă.

Se afla printre aceia unul, atât de neîndemânatic şi de nepriceput, încât toţi de primprejur se fereau să nu fie loviţi de săgeţile lui. Văzând că cea dintâi săgeată a zburat cam la un stânjen mai departe de semn, iar la a doua, lumea s-a risipit speriată care încotro, Diogene a venit şi s-a aşezat drept în ţintă; singurul loc, zicea el, în care n-avea a se teme că va fi atins!

— Un paj al seniorului d'Estisac, anume Chamouillac, a spus Gimnast, a priceput taina. Ascultându-i sfatul, arcaşii au schimbat ţinta şi au tăiat alta, din hârtiile unei pricini care s-a judecat mai demult la Pouillac. De data aceasta toţi au nimerit în semn!

— În Landerousse, la nunta lui Jean Delif, a zis Rizotom, fusese un ospăţ de pomină, cum se obişnuia pe atunci. Petrecerea s-a prelungit cu jocuri, snoave şi tot soiul de comedii vesele; cu danţuri arăbeşti în cântec de clopoţei şi tamburine; cu tot felul de giumbuşlucuri, păcăleli şi năzdrăvănii de măscărici. Prietenii mei de şcoală şi cu mine, pentru a cinsti sărbătoarea nunţii, ne-am gătit cu panglici albe şi albastre, iar spre sfârşitul ospăţului am înjghebat un vicleim hazliu, prefăcându-ne în scoici de mare şi melci-codobelci. Neavând la îndemână nici hârtie, nici frunze de brustur, ne-am acoperit faţa cu foi din cartea a şasea a canoanelor, tăind câte o gaură pentru ochi, pentru gură şi pentru nas. Era o frumuseţe! Am zburdat cât am zburdat, dar după ce am isprăvit cu dănţuitul şi ne-am scos măştile, arătam la faţă mai schimonosiţi şi mai pociţi decât toţi dracii iadului, care joacă tontoroiul în Patimile Domnului, la Doue! Foile din carte ne lăsase pe obraz numai carne vie şi semne de boală. Unul avea pojar, altul gălbează, unul vărsat, altul scarlatină, iar al cincilea o puzderie de buboaie coapte. Unul singur din noi scăpase mai uşor: nu-i căzuseră decât dinţii.

— Minune! a strigat Homenas, minune!

— Nu-i de râs şi nici de glumă, a spus Rizotom. Surorile mele, Renee şi Caterina spălaseră şi înălbiseră nişte guleraşe de horbotă şi nişte mânecuţe de-ale lor; le înmuiaseră în scrobeală cum se cuvine şi le puseseră să se netezească între filele unor canoane cu scoarţe groase şi încuietori ferecate. Dumnezeule…

— Aşteaptă puţin, i-a tăiat vorba Homenas, despre ce Dumnezeu vrei să vorbeşti?

— Nu-i decât unul singur, a răspuns Rizotom.

— Cel care stă în ceruri? a spus Homenas. Dar pe pământ nu mai avem unul?

— Fâşt! a spus Rizotom. Uitasem. Aşadar, pe Dumnezeu din cer şi pe trimisul lui de pe pământ vă jur, că toată horbota, toate guleraşele şi toate mânecuţele, albe ca zăpada, săpunite şi scrobite, s-au făcut negre ca un şorţ de cărbunar!

— Minune! a strigat Homenas. Luminăţia-ta, luminează-mă şi ţine minte aceste frumoase întâmplări.

— Vorba cântecului, a spus fratele Ioan:

De când trăim după canoane, Şi merg ostaşii cu zorzoane, Iar popii umblă de-a călare, E-n lume rău şi zarvă mare!

— Am înţeles, a spus Homenas, acestea sunt glume proaste de-ale unor eretici.