Capitolul LIII.

Cum, cu ajutorul canoanelor, Roma fură aurul Franţei

— Aş vrea să pot să bag atâtea burţi de vin în mine, a spus Epistemon, până vom ajunge să cercetăm la izvorul lor faimoasele capitole: Execrabilis, De multa, şi plures, De Annatis per totum, Nisi essent, Cum ad Monasterium, Quod dilectio, Mandatum [233] şi alte câteva, mulţumită cărora trec din Franţa în buzunarele Romei, an de an, patru sute de mii de ducaţi şi mai bine.

— E ceva mai mult decât nimic, a spus Homenas, şi totuşi mi se pare puţin, deoarece Franţa drept-credincioasă e doica cea bună a Curiei romane. Dar te rog să-mi arăţi, ce alte cărţi pe lume, de filosofie, de medicină, de drept, de matematică, de poveşti, ba chiar, Doamne iartă-mă, sfintele Scripturi, au mai adus vreodată atâta câştig! Nici pomeneală! Nu se potriveşte! O asemenea vână de aur nu veţi afla niciunde! Iar acei blestemaţi de eretici mai cutează să nu le citească? Puneţi-i pe foc! Strângeţi-i în cleşte! Tăiaţi-i cu foarfecă! Înecaţi-i! Spânzuraţi-i! Trageţi-i în ţeapă! Rupeţi-i în bucăţi! Spintecaţi-i! Prăjiţi-i! Fierbeţi-i! Scurtaţi-i! Răstigniţi-i pe cruce! Zdrobiţi-le oasele! Striviţi-i! Ciopârţiţi-i! Ardeţi de vii pe aceşti eretici ticăloşi, canonofagi, canonucizi, mai răi decât antropofagii, mai nemernici decât paricizii, canoni-i-ar Satana în adâncurile iadului! Voi toţi ceilalţi, oameni de treabă, dacă sunteţi cu adevărat buni creştini, cum vă ştie lumea, să nu credeţi, să nu gândiţi, să nu spuneţi şi să nu faceţi altceva decât ceea ce arată sfintele noastre canoane şi adaosurile lor: şesimea papei Bonifaciu, rânduielile papei Clement şi cele întregitoare ale neclintitului nostru Corpus juris canonici [234]. Toate vă vor fi dăruite: mărire, cinste, înălţare, bogăţie, putere, locul cel dintâi între oameni.

Slăviţi de toţi veţi fi şi temuţi de fiecare; preţuiţi, aleşi, binecuvântaţi! Căci în orice ţară de sub bolta cerului veţi merge, nu veţi găsi oameni mai vrednici decât aceia, care cu ştiinţa lui Dumnezeu şi prin nesfârşita înţelepciune a soartei s-au dedat învăţăturii sfintelor canoane. Doriţi un rege viteaz, un dibaci căpitan de oaste, un cârmuitor chibzuit în timp de pace şi un bun strateg în vreme de război, care să ştie să prevadă toate piedicile, să preîntâmpine toate primejdiile, să ducă pe oameni val vârtej în luptă, să nu lase nimic la voia întâmplării, să fie învingători totdeauna, să cruţe viaţa ostaşilor lui şi să ştie să folosească biruinţa? Căutaţi un canonit! Nu, nu, vreau să spun un canonic…

— Tot aia e! a spus Epistemon.

— Aveţi trebuinţă în timp de pace de un bărbat priceput în a cârmui o republică, un regat, o împărăţie? Să reverse asupra nobilimii, poporului, bisericii şi senatului pacea, belşugul şi prietenia? Să statornicească pretutindeni ascultarea, cinstea şi omenia? Chemaţi la voi un ştiutor al sfintelor canoane! Doriţi un om care prin pilda vieţii lui, prin vorbirea lui aleasă, prin cuvioasele lui mustrări, în puţine zile şi fără vărsare de sânge, să mântuiască Sfântul Pământ, şi să aducă la dreapta credinţă pe păgânii turci, evrei, tătari, moscoviţi, mameluci şi saraboviţi? Alegeţi un cititor de canoane! Cine poartă vina, că în atâtea ţări poporul e rău-nărăvit şi îndărătnic, slujitorii sunt lacomi şi neascultători, şcolarii nerozi şi neştiutori? Vinovaţi sunt cârmuitorii, stăpânii şi dascălii lor, fiindcă nu se ţin de canoane.

Şi, cu mâna pe inimă, răspundeţi: Cine a ctitorit, a ridicat şi a sfinţit măreţele biserici care împodobesc, înfrumuseţează şi luminează pretutindeni lumea creştină, ca stelele când răsar pe bolta cerului? Sfintele canoane! Cine a întemeiat, cine ţine în viaţă şi hrăneşte cinul bunilor călugări din schituri şi mănăstiri, fără ale căror necontenite rugăciuni de zi şi noapte, omenirea s-ar întoarce fără îndoială în bezna nopţii dintru început? Sfintele canoane! Cine sporeşte în fiecare zi bunurile lumeşti şi duhul dătător de viaţă veşnică, moştenirea de toţi ştiută şi preamărită a sfântului Petru? Sfintele canoane! Cine dă sfântului-scaun apostolic al Romei de azi şi de totdeauna acea putere atât de temută în lume, care face ca toţi regii, împăraţii” domnii şi stăpânii să atârne vrând, nevrând de voinţa lui? Să fie încoronaţi, înscăunaţi şi împuterniciţi de el, să vină să i se închine şi să-i sărute papucul, minunatul papuc pe care l-aţi văzut zugrăvit? Cine? Sfintele canoane ale Domnului!

Am să vă mai dezvăluiesc o taină. Toate şcolile înalte ale lumii voastre au drept semn şi lozincă a lor o carte, câteodată deschisă, alteori închisă. Ştiţi ce carte poate să fie?

— Nu ştiu, a răspuns Pantagruel. N-am citit în ea niciodată.

— Vă voi spune. Sunt canoanele, fără de care acele înalte şcoli şi-ar pierde toate drepturile lor! Aşa-i că nu ştiai? Aha, ha, ha!

Homenas a început să râdă şi să pârţâie, să scuipe şi să asude. A dat scufia lui cu patru buzunare uneia din fete, care şi-a pus-o râzând pe frumoasele ei cosiţe, după ce a pupat-o mai întâi cu iubire, ca un semn de noroc, că se va mărita cea dintâi.

— Vivat! a strigat Epistemon. Vivat, fifat, pipat! bibat! Tainele Apocalipsului!

— Luminăţia-ta, a spus Homenas, luminează-mă! Fecioarelor, aduceţi poamele! Adevărat vă spun, că dacă veţi dărui zilele voastre bunei învăţături a sfintelor canoane, veţi fi pe lumea aceasta bogate şi cinstite. Tot astfel vă încredinţez că veţi fi primite toate în împărăţia binecuvântată a cerului, ale cărui chei au fost date spre păstrare sfântului Dumnezeu al canoanelor. O, bunul meu Dumnezeu, căruia mă închin şi pe care nu l-am văzut niciodată, îndură-te de noi şi deschide-ne măcar în ceasul morţii binecuvântată comoară a sfintei noastre biserici, căreia îi eşti ocrotitor şi paznic, darnic chivernisitor şi împărţitor de bunuri. Porunceşte ca preţioasele cărţi de iertare a păcatelor noastre viitoare să nu ne lipsească, pentru ca dracii să nu poată muşca din sufletele noastre, iar gura cumplită a iadului să nu ne înghită! Iar dacă ne va fi dat să trecem prin Purgatoriu, dă-ne răbdare! Căci a ta e voinţa şi puterea de a ne mântui, atunci când vei socoti că e vremea.

Sfârşind vorba, Homenas a pornit să plângă cu lacrimi grele şi fierbinţi, bătându-şi pieptul şi sărutându-şi cele două degete mari ale mâinilor, puse unul peste altul în chip de cruce.