Capitolul LV.

Cum a auzit Pantagruel în largul mării nişte cuvinte dezgheţate.

Ne aflam în largul mării, deşertând pahare, înfulecând, privind zările şi rostind pe rând scurte şi frumoase cuvântări, când Pantagruel s-a ridicat în picioare, ca şi cum ar fi vrut să cerceteze ce se petrece în jurul nostru. Apoi a spus:

— Prieteni, nu auziţi nimic? Mie îmi pare că sunt, undeva în văzduh, oameni care vorbesc. Dar nu văd pe nimeni. Ascultaţi!

Am ciulit toţi urechile şi am ascultat cu luare-aminte. Sorbeam aerul ca pe-o stridie proaspătă, şi pentru a nu pierde nici o şoaptă din glasul care ar suna în scoică, pusesem mâinile pâlnie la urechi, ca împăratul Antoniu. Şi totuşi nu auzeam nimic. Pantagruel stăruia a ne spune, că el prinde din văzduh un zvon de glasuri: unele de bărbat, altele de femeie. Până la urmă am spus şi noi că sunt, dacă nu cumva ne vâjâiau urechile. Nu înţelegeam nimic lămurit; dar ascultând mai bine, glasurile se desluşiră din ce în ce mai limpezi. Acum auzeam cuvinte întregi. Toţi am rămas înspăimântaţi, căci nu zăream pe nimeni. Erau zgomote ciudate, strigăte de bărbaţi, de femei, de copii, tropot şi nechezat de cai. Panurge a strigat:

— Ei, drăcia dracului! Ce fel de glumă o mai fi şi asta? Dumnezeule! Ia ascultaţi… Trage cu tunul! Să fugim, suntem pierduţi! Se dă o bătălie undeva, pe-aproape. Frate Ioane, prietene, unde eşti? Stai aici lângă mine, te rog! Unde ţi-e sabia? Vezi, să nu fi înţepenit în teacă. Şterge-o de rugină… S-a sfârşit cu noi! Să fugim! Nu cu picioarele la spinare, cum spunea Brutus despre ai lui în lupta de la Pharsale, ci cu toate pânzele sus şi cu mâinile pe vâsle. Să fugim! Eu, ca să spun drept, nu mă simt la largul meu pe mare. În pivniţă am mai mult curaj. Să fugim! Cât mai repede! Nu fiindcă mi-ar fi frică! Totdeauna am spus, că eu nu mă tem decât de primejdie! Aşa zicea şi arcaşul din Bagnolet [235]. Dar nu-mi place să primesc bobârnace în nas. Să fugim! Înapoi! Suceşte cârma, fecior de curvă! Doamne, Doamne! ce bine mi-ar sta în clipa de faţă la Quinquenais, chiar de-aş fi osândit să nu mă mai însor niciodată! Să fugim! Aici nu-i de noi, suntem unul împotriva a zece, ascultaţi ce vă spun! Ei sunt la ei acasă, iar noi nu cunoaştem locurile. O să ne răpună! Să fugim, că nu-i de ruşine. Demostene spune că toţi ostaşii fugari se vor reîntoarce la luptă. Cel puţin, să ne dăm puţin mai înapoi. La babord! La tribord! La prova! La mărul catargului! Să fugim! La mama dracului! Să fugim!

Pantagruel, auzindu-l pe Panurge văicărindu-se, a spus:

— Din ce gaură a ieşit fricosul ăsta? Să vedem mai întâi ce fel de oameni sunt. Poate-s de-ai noştri. Nu văd pe nimeni. Sunt totuşi în jurul meu o sută de mii! Să ascultăm… Am citit undeva despre filosoful Petroniu, care credea că hotarele tuturor lumilor alcătuiesc laolaltă un triunghi cu laturile egale: drept în mijlocul acestor lumi se află tărâmul adevărului, unde trăiesc cuvintele, cugetările, chipul şi înfăţişarea lucrurilor trecute şi viitoare; iar în jurul lor se întinde vremea însăşi. În unii ani, din când în când, o parte din aceste taine se desprind şi se revarsă asupra oamenilor, ca o cădere de apă sau ca rouă care a căzut pe creştetul lui Ghedeon [236]; altă parte rămâne pe seama viitorului, până la sfârşitul veacurilor. Aristotel spune, după cât îmi aduc aminte, că vorbele lui Homer se mişcă, aleargă şi zboară, aşadar, sunt însufleţite. Iar Antifan zicea că învăţăturile lui Platon seamănă cu nişte cuvinte rostite într-un ţinut cu iarnă aspră, care ar îngheţa în văzduh şi nu s-ar auzi. În acest fel vorbea Platon copiilor, aşteptând ca aceştia să-i înţeleagă filosofia, atunci când vor ajunge bătrâni.

Ar fi poate prilejul să cercetăm cu gândul şi să căutăm a şti, dacă nu cumva printr-o norocoasă întâmplare, ne aflăm tocmai pe locul unde îngheaţă cuvintele. Ar fi un lucru minunat, dacă am vedea plutind pe întinderea apei capul şi lira lui Orfeu. Aduceţi-vă aminte, că femeile din Tracia, tăindu-l în bucăţi pe Orfeu, i-au azvârlit capul şi lira în râul Ebrului, de unde, purtate pe valuri, au ajuns în marea Pontului, iar de aici pe ţărmul ostrovului Lesbos. De pe buzele celui mort se desprindea fără încetare un cântec de jale, în vreme ce lira, atinsă de aripa vântului, însoţea cântecul cu tremurul strunelor ei. Să ne uităm, dacă nu zărim prin apropiere ce-a mai rămas din Orfeu.