Capitolul LVI.

Cum printre cuvinte îngheţate, a găsit Panurge cuvinte învăţate.

Cârmaciul corăbiei a spus:

— Stăpâne, să n-ai nici o teamă. Ne aflăm la hotarul Mării îngheţate, unde s-a dat iarna trecută o bătălie aprigă între arimaspieni şi nefelibaţi [237].

Vorbele şi strigătele oamenilor, bărbaţi şi femei, învălmăşeala oştilor, ciocnirea platoşelor de fier şi a securilor, nechezatul cailor, toată larma cumplită a bătăliei a rămas îngheţată în văzduh.

Acum greul iernii a trecut, vremea s-a înmuiat şi sub cerul înseninat zgomotele se topesc şi se aud.

— Eu, unul, a spus Panurge, nu cred, Doamne fereşte. Doar dacă am putea să le şi vedem. Mi-aduc aminte să fi citit că pe muntele, unde Moise a primit legea evreilor, poporul zărea foarte limpede glasuri…

— Priviţi! a spus Pantagruel, mai sunt unele, care nu s-au topit încă! Pantagruel a cules cu amândouă mâinile şi a aruncat pe puntea corăbiei un morman de cuvinte îngheţate, care semănau cu nişte mărgele de culori felurite. Erau cuvinte însângerate, cuvinte de cer albastru, cuvinte de nisip, cuvinte aurite, şi toate se topeau în mâinile noastre ca nişte fulgi de zăpadă. Atunci am prins să le auzim mai bine, dar nu le-am înţeles fiindcă erau ale unei limbi barbare. Un cuvânt îngheţat, destul de mare, pe care fratele Ioan îl încălzise în palme, a trosnit ca o castană coaptă. Toţi am tresărit de spaimă.

— Aceasta a fost odată o lovitură de tun, a spus fratele Ioan. Panurge l-a rugat pe Pantagruel să-i dăruiască şi lui câteva cuvinte.

— Daruri de cuvinte nu fac decât îndrăgostiţii, i-a răspuns Pantagruel.

— Atunci vinde-mi unul, a spus Panurge.

— Numai advocaţii sunt negustori de cuvinte, a răspuns Pantagruel. Ţi-aş vinde mai degrabă, pe preţ bun, un adânc de tăcere, cum obişnuia câteodată să facă Demostene.

A azvârlit, totuşi, pe punte trei-patru pumni de cuvinte. Le-am văzut. Erau rupte şi sfârtecate; după cum căpitanul corăbiei ne-a spus, ele încercau să se întoarcă în pieptul celor ce le rostiseră; aceştia aveau însă gâtul tăiat. Erau strigăte de spaimă şi hidoase la vedere. Pe măsură ce se topeau, amauzit: hin, hin, his, tic, troc, lurg, bred, bredac, frr, frrr, bu, bu, bu, bu, bu, trac, trac, tr, trr, trrr, trrrr, trrrrr, un, un, un, on, on, on, got, magot şi alte câteva sunete barbare, care semănau a strigăte de luptă şi nechezat de cai: apoi am auzit altele, mai prelungi, care, topindu-se, sunau asemenea tobelor, fluierelor, trâmbiţelor şi surlelor. Vă rog să credeţi, că am stat şi le-am ascultat vreme îndelungată.

Am vrut să pun câteva cuvinte spre păstrare, în untdelemn, aşa cum se înveleşte de obicei gheaţa în cârpe curate. Dar Pantagruel m-a oprit, spunând că n-are nici un rost să strângi şi să pui deoparte ceea ce niciodată nu-ţi lipseşte şi ai la îndemână oricând, cum ar fi vorbele dezgheţate, pe care le rostesc bunii şi veselii pantagruelişti.

Fratele Ioan s-a supărat puţintel pe Panurge, fiindcă a încercat să-i ia înapoi un cuvânt pe care i-l dăduse.

— Ai să păţeşti cum a păţit G. Jousseaume, când a încercat să ia înapoi postavul pe care îl vânduse preacinstitului Patelin; sau ca un bărbat înşelat, care ar vrea să scape de coarne şi nu mai poate!

Panurge s-a strâmbat la el în bătaie de joc şi i-a spus:

— Poate că dă Dumnezeu să aud aici cuvântul sfintei Butelci, şi să nu fim nevoiţi a porni mai departe.