Capitolul LVII.

Cum a ajuns Pantagruel în ţara domnului Gaster, meşterul cel mai iscusit din lumea întreagă.

În ziua aceea, Pantagruel a ajuns la un ostrov minunat între toate, atât prin aşezarea lui, cât şi prin cârmuitorul care îl stăpânea. La cea dintâi privire, acel ostrov ni s-a părut a fi un ţinut aspru, pietros şi sterp; tot atât de sălbatic şi cu urcuşuri tot atât de grele ca şi muntele Dauphine, care are înfăţişarea unui dovleac, şi în vârful căruia, de când e lumea, nimeni n-a izbutit să ajungă; afară de Doyac, căpitanul puşcaşilor de sub regele Carol al VIII-lea. Acest Doyac, urcând muntele cu ajutorul unui scripete ce nu se mai văzuse, a găsit pe culme un berbec bătrân. Nimeni nu ştia să spună cum ajunsese acolo. Unii povesteau că vulturul răpise odinioară un miel, care, scăpându-i din gheare, a căzut într-un tufiş, unde a trăit de atunci în singurătate. Am suit cu multă trudă ţărmul stâncos, şi asudând din greu am ajuns pe culmea muntelui, într-un loc atât de plăcut, de rodnic, de sănătos şi de îmbietor încât părea să fie însuşi acel rai pământesc, a cărui aşezare se anevoiesc s-o găsească învăţaţii cărţilor sfinte. Pantagruel ne-a spus că ar putea fi ţara Areteii (adică a virtuţii) despre care pomeneşte Hesiod; să creadă fiecare aşa cum socoteşte mai potrivit.

Ostrovul era cârmuit de domnul Gaster [238], cel mai mare meşter din întreaga lume. Dacă vă închipuiţi că cel dintâi meşter al omenirii a fost focul, cum scrie Cicero, vă înşelaţi. (Şi nici Cicero nu credea ce spune.)

Dacă socotiţi că Mercur e născocitorul tuturor meşteşugurilor, cum spuneau odinioară vechii noştri preoţi druizi, sunteţi de asemenea pe un drum greşit. Adevărul adevărat l-a rostit scriitorul de satire, care a spus că cel mai mare meşter din lume e domnul Gaster. Alături de el stăpâneşte doamna cu inimă bună, Penia, adică Nevoia, mama celor nouă muze, cea care în însoţire cu Porus, seniorul Belşugului, a născut pentru noi Iubirea, frumoasa copilă, care, cum ne încredinţează Platon, poartă solia de pace între Cer şi Pământ.

În faţa acelui rege mistuitor trebuie să ne închinăm. Să-i jurăm ascultare şi să-i dăm întreaga cinste, fiindcă ştie să poruncească; e aprig, împlinit, zdravăn, greu de mulţumit şi neîndurător. Degeaba încerci a-l amăgi; nu vei putea să-l îndupleci şi nici să-l câştigi cu vorbe. Nu aude! Şi după cum egiptenii spuneau despre Harpocras, zeul tăcerii, că e astomat, adică n-are gură, tot astfel Gaster a fost zămislit fără urechi, aşa cum se vede cioplit în Creta chipul lui Jupiter. Nu vorbeşte decât prin semne, dar acestor porunci tăcute toată lumea li se supune, mai grabnic decât unui edict al pretorului sau unor porunci regeşti. Meşterul Gaster îşi cere dreptul lui şi nu îngăduie nici un răgaz! Ştiţi că toate dobitoacele se înfioară când aud în apropierea lor răgetul leului; stă scris, e adevărat, am văzut. Aşa tresare întreaga omenire şi se cutremură tot pământul, când se ridică ameninţător şi fără glas, domnul Gaster. Porunca lui a fost dată: o îndeplineşti fără şovăire, sau mori!

Cârmaciul corăbiei ne-a povestit că într-o zi, urmând pilda picioarelor care se răzvrătiseră împotriva stomacului (cum scrie în pilda lui Esop), întreg regatul somaţilor [239] s-a ridicat împotriva domnului Gaster, jurând să nu-i mai dea ascultare. Dar au avut mult de suferit şi s-au pocăit, întorcându-se cu supunere la îndatoririle lor. Altminteri ar fi pierit de foame. Oriunde s-ar afla, i se dă locul dintâi şi toată cinstea cuvenită. El trece înaintea regilor, a împăraţilor, chiar înaintea papei! La sinodul de la Bale, el s-a înfăţişat cel dintâi, şi, după cum aţi auzit spunându-se, zarva cea mare s-a iscat din pricina nerăbdării primilor veniţi. Toată lumea se trudeşte şi îşi dă silinţa de a-l sluji. Drept răsplată, el a născocit toate artele, toate maşinile, toate meşteşugurile, toate uneltele şi toate îndemânările. A izbutit să dea până şi fiarelor sălbatice o isteţime cu care firea nu le înzestrase. Pe corbi, pe gaiţe, pe papagali şi pe grauri i-a făcut oratori, coţofenei i-a dat ghiers şi a deprins-o să cânte şi să vorbească omeneşte. Şi toate acestea numai pentru pântec!

Îmblânzeşte cu vorbe dulci păsările călătoare, sălbatice şi răpitoare: vulturii, şoimii, ereţii, vultanii, ulii, şi, luându-le libertatea cerului, le învaţă să se ridice în văzduh după voinţa lui, să se oprească din zbor, să plutească deasupra norilor şi să se arunce la pământ ca o săgeată. Şi toate acestea numai pentru pântec!

Îi pune pe elefanţi, pe lei, pe rinoceri, pe urşi, pe cai, pe câini, să joace, să sară, să lupte, să înoate, să se ascundă, să înhaţe tot ce-i place, să-i aducă tot ce doreşte. Şi toate acestea numai pentru pântec!

Scoate afară din adânc peştii de mare şi de apă dulce, goneşte pe lupi din pădure, pe urşi din peşteri, pe vulpi din vizuina lor, pe şerpi de sub pământ. Şi toate acestea numai pentru pântec!

E atât de cumplit în pornirea lui, încât mănâncă tot: dobitoace şi chiar oameni; cum s-a întâmplat pe timpul războaielor lui Sertorius, când Metelus i-a lovit pe vasconi, cum s-a întâmplat când Anibal i-a împresurat pe sagontini, iar romanii pe evrei în Ierusalim, cum s-a mai întâmplat de atâtea sute de ori.

Şi toate acestea numai pentru pântec!

Când locţiitoarea lui, Nevoia, porneşte în lume, oriunde se arată ea judecăţile nu se mai ţin, edictele amuţesc, poruncile rămân zadarnice. Nevoia nu cunoaşte lege, trece peste legi! Toţi fug şi se feresc din calea ei, înfruntând furtunile mărilor, trecând prin viitoarea focului, căţărându-se pe culmile munţilor şi coborând în prăpăstii – orice mai bine decât să-i cadă în gheare!