Capitolul LVIII.

Cum îi judeca Pantagruel pe engastrimiţii şi pe gastrolatrii de la curtea marelui meşter.

La curtea acestui mare meşter iscoditor, Pantagruel a întâlnit două soiuri de oameni plicticoşi şi nepoftiţi, din acea tagmă pe care niciodată nu putuse să-i sufere.

Unii se numeau engastrimiţi [240], ceilalţi gastrolatri [241]. Engastrimiţii se lăudau că sunt coborâtori din vechea spiţă a lui Euricle, şi îşi întemeiau spusele lor pe mărturia lui Aristofan din comedia Tăunii sau Viespile. De aceea, în vremea veche, li se zicea euricleni (cum scrie Platon şi după el Plutarh în cartea sa despre oracoli). În legile sfinte ei poartă numele de ventriloci. Aşa îi numeşte în limba grecească Hipocrate, fiindcă vorbesc din burtă. Sofocle îi numeşte sternomanţi [242]. Ei se dădeau drept ghicitori, umblau cu farmece şi înşelau poporul sărman, lăsându-l să-şi închipuie că nu vorbesc pe gură, ci din burtă.

Aşa era italianca Iacoba Rodogina, o femeie de neam prost, pe care am cunoscut-o în anul Domnului 1513. Am auzit cu urechile mele, cum din burta ei ieşea glasul unui duh necurat, şovăitor şi firav, dar îndeajuns de limpede şi de lămurit, răspunzând unor principi bogaţi şi seniori ai Galiei Cisalpine, care o chemaseră să le ghicească. Aceştia, pentru a se încredinţa că nu foloseşte nici un fel de vicleşug ascuns sau vreo scamatorie, o dezbrăcaseră până la piele, astupându-i nasul şi gura. Creaţă sau Cincinata, cum îi plăcea să i se zică, dădea răspuns la toate întrebările lor. Despre întâmplările trecute sau ale timpului de faţă vorbea foarte limpede şi foarte hotărât, umplând de uimire pe toţi cei care o ascultau.

Despre întâmplările viitoare nu spunea decât minciuni; adevărul-adevărat, niciodată. Adeseori îşi mărturisea singură neştiinţa şi, în loc de orice ghicire, trăgea un pârţ sau mormăia vorbe neînţelese cu iz de limbă barbară.

Ceilalţi gastrolatri umblau laolaltă, în cete vesele sau triste, unii sprinţari şi rotofei, alţii încruntaţi şi amărâţi, trăind toţi în trândăvie, nefăcând nimic, ca o povară netrebnică a pământului, temându-se necontenit (cum spunea Hesiod) să nu le sufere pântecele vreo slăbiciune ori vreo vătămare, îşi smoleau faţa în fel şi chip, îşi preschimbau înfăţişarea şi purtau veşminte atât de ciudate, încât îţi făcea plăcere să-i priveşti. Aţi văzut, după cum atâţi învăţaţi şi filosofi din vremile vechi au scris, în ce fel de feţe şi culori i-a plăcut firii să îmbrace scoicile mărilor, dându-le o strălucire şi o frumuseţe neîntrecută; nici îmbrăcămintea, atât de felurită şi mereu înnoită a gastrolatrilor sidefaţi, nu era mai prejos. Gaster era zeul lor cel mare. I se închinau lui şi îi aduceau jertfe, ca unei zeităţi atotputernice, singura în care credeau, singura pe care o slujeau, iubind-o mai presus de toate şi slăvind-o ca pe Dumnezeu însuşi. S-ar părea, că despre ei a vorbit trimisul Domnului, când a scris în Filipini (III): „Mulţi sunt aceia despre care v-am mai amintit de atâtea ori: vrăjmaşi ai lui Cristos şi ai Crucii, care se vor istovi în moarte şi al căror Dumnezeu e pântecele”.

Pantagruel îi asemuia cu ciclopul Polifem, pe care Euripide îl face să vorbească astfel: „Nu aduc jertfe zeilor, ci numai mie şi pântecului meu, cel mai mare dintre zei!”