Capitolul LX.

Ce fel de jertfe aduceau gastrolatrii zeului lor în zilele de post.

Privind această puzderie de jertfitori cu grămezile lor de jertfe, Pantagruel s-a scârbit şi a vrut să plece; dar Epistemon l-a rugat să mai rămână pentru a vedea cum se sfârşeşte vicleimul.

— Ce jertfe aduc aceşti mârlani zeului lor ventripotent în zilele de post? a întrebat Pantagruel.

— Vă voi spune, a răspuns cârmaciul corăbiei. La începutul mesei îi dau icre negre, unt proaspăt, jumări de ouă, mazăre bătută, spanac, scrumbii proaspete, scrumbii sărate, sardele, stridii, obleţi, ghiveci de legume, o sută de feluri de salate, lăptuci, untişor, mălură, ruşinea-ţigăncii, clopoţei, sparanghel, caprifoi, apoi somoni şi ţipari afumaţi, morun în untdelemn şi varză murată. (Zeul simte nevoia să bea, că altminteri îl ia dracul; toţi au grijă să-l adape, şi udătura nu-i lipseşte.) După aceea îi pun dinainte ţipari de mare cu sos, stacoji, cegă şi nisetru, somotei, raci, scrumbii albastre, păstrăvi, ştiuci, bibani, zvârlugi, cambule, lufari, barbuni, ursini, labani, roşioară, păstrugă proaspătă şi afumată, mrene, crapi, ciortani, caraşi, stavrizi, şalăi, scoici prăjite, scoici, lin, langustă, ton, caracudă, chefali, plătică, guvizi, melci, caracatiţă şi picioare de broască.

După atâta pescărie, dacă zeul n-ar bea din nou, ar fi la doi paşi de moarte. Şi-ar fi păcat să se prăpădească! Vine apoi rândul batogului, al peştelui uscat şi al moluştelor de tot soiul, al porcuşorilor, al ştiucilor marinate şi al ouălor coapte în spuză, prăjite, înăbuşite, cătrănite.

Pentru mistuirea mai uşoară a ouălor, zeul toarnă peste ele oţet cu nemiluita. Iar ca încheiere, mai înfulecă ceva orez, păsat, unt de migdale, fisticuri, smochine, struguri, alune, prune, frişca bătută, nuci şi anghinare.

Şi peste toate, mereu şi totdeauna, băutură pe săturate!

Toţi îşi dădeau silinţa să aducă zeului lor, Gaster, jertfe mai scumpe şi mai îmbelşugate decât Heliogabal pe altarul idolului lui, sau decât regele Baltazar zeului Baal din Babilon.

Şi cu toate acestea, Gaster nu se recunoaşte a fi zeu, ci o biată fiinţă becisnică şi păcătoasă; după cum regele Antigon-întâiul, sătul de laudele unuia Hermodotus, care în cântecele lui de slavă îl numea zeu şi fiu al soarelui, i-a răspuns: „Slujitorul, care îmi duce oala de noapte, nu te va crede!”

Tot astfel, Gaster trimite pe închinătorii lui să-i cerceteze scaunul cu gaură, pentru a vedea mai bine şi a cugeta mai adânc asupra duhului sfânt care sălăşluieşte în resturile bogatului său ospăţ.