Capitolul LXI.

Cum a născocit Gaster pâinea şi meşteşugul de a o păstra.

Diavolii aceia de gastrolatri s-au împrăştiat, iar Pantagruel a rămas să privească mai de-aproape, cum arată şi cu ce se îndeletniceşte marele meşter Gaster.

Ştiţi că după rânduiala firii, pâinea cu miezul şi coaja ei i-a fost dăruită drept hrană şi întărire, iar cerul l-a binecuvântat cu putinţa de-a o dobândi şi a o păstra. El a născocit dintru început mijlocul de a lucra pământul şi de a culege spicele de grâu. A născocit armele şi ştiinţa de-a le mânui pentru a-şi apăra grăunţele; medicina şi astrologia, cu matematicile lor, pentru a păstra sămânţa veacuri de-a rândul şi de-a o pune la adăpost de stricăciunea aerului, de năvala fiarelor sălbatice şi de prădăciunea tâlharilor. A născocit morile de apă şi de vânt, ca şi pe cele purtate de braţul omului, apoi o sumedenie de unelte pentru a măcina boabele şi a le preface în făină. A născocit drojdia care face să crească aluatul, şi a găsit sarea care îi dă gust (ştiind că nimic pe lume nu primejduieşte mai mult sănătatea omului decât pâinea nesărată şi nedospită). A născocit focul pentru a coace pâinea, fiica cea mai bună a spicului de grâu, şi a făurit ceasornicul, care măsoară timpul potrivit pentru rumenirea ei.

Văzând că adesea se întâmplă într-o ţară să lipsească grăunţele, a născocit mijlocul de a le purta dintr-o parte în alta. Prin isteţimea minţii lui a împreunat două soiuri de dobitoace: iapa şi măgarul, aducând la viaţă pe-al treilea: catârul, un dobitoc mai puternic şi mai puţin gingaş, mai răbdător la muncă decât celelalte. A născocit carul şi căruţa, pentru a purta grâul la moară şi făina la cuptorul brutarului; pentru a aduce prisosul de grăunţe din ţările barbare şi depărtate, a născocit galerele, corăbiile, caravelele, uimind natura însăşi cu îndrăzneala lui.

S-a întâmplat în anii din urmă, ca ogoarele arate să nu aibă ploaie la vreme şi boabele puse în pământ uscat să se piardă. În alţi ani s-au revărsat prea multe ploi şi-au înecat semănătura, apoi a bătut-o piatra, au risipit-o vânturile, a împietrit-o îngheţul. Cu mult înainte de sosirea noastră, meşterul cel mare născocise mijlocul de a chema ploaia din cer, cosind pe întinsul păşunilor o iarbă prielnică, pe care ne-a arătat-o. Ne-a încredinţat că e aceeaşi iarbă, din care pontiful Jovial punea odinioară un singur fir în fântâna Agriei de pe muntele Lycian din Arcadia; sub arşiţa zilei firul ierbii scotea aburi, aburii se adunau pe cer în nori grei, care stropeau cu ploaie întreaga câmpie, atât cât cerea pământul însetat. Meşterul Gaster a născocit apoi mijlocul de a opri ploaia în văzduh, ori s-o trimită să cadă în mare. A născocit mijlocul de-a abate grindina, de a ţine în frâu vânturile, de a pune zăgaz furtunilor, la fel cum izbuteau metamensienii [244] din Trezena.

S-a ivit mai târziu o altă nenorocire. Tâlharii furau de pe lanuri grăunţele şi pâinea. Atunci a născocit meşteşugul de a zidi oraşe, cetăţi şi metereze, pentru a pune pâinea şi grăunţele la adăpost.

Iar când, nemaigăsind boabele pe câmp, a înţeles că fuseseră luate şi duse în alte oraşe, cetăţi şi hambare, unde erau păzite cu mai multă grijă decât merele de aur din grădina Hesperidelor, a născocit meşteşugul de-a dărâma zidurile acestor cetăţi şi a făurit maşini de război, ca berbecii, catapulturile şi carele de luptă. Ne-a arătat câteva din ele, pe care nici arhitecţii şi meşterii lui Viturviu nu se pricepuseră să le pună pe roate (cum ne-a dovedit messir Philipert Delorme, marele arhitect al regelui Franţei). Iar după ce în jurul cetăţilor s-au ridicat întărituri puternice, şi uneltele de război cunoscute n-au mai fost îndestulătoare, a născocit altele: puşti, serpentine, şopârle, bombarde şi bazilice, care azvârlă ghiulele de fier, de plumb şi de bronz cântărind mai greu decât o nicovală, cu ajutorul unei pulberi cumplite, de puterea căreia natura însăşi s-a înspăimântat, mărturisindu-se învinsă de dibăcia omului, după ce dispreţuise ştiinţa acelor oxidraci din India, care cu foc de pulbere, cu trăsnete, cu grindină, cu furtună şi cu fulgere îşi ucideau într-o clipă duşmanii, pe întregul întins al câmpului de luptă.

Cu atât mai groaznice, mai înfricoşătoare şi mai drăceşti, sunt armele care sfărâmă, sparg, zdrobesc şi omoară, stârnind spaimă şi uimire în minţile omeneşti; o singură lovitură de tun, dărâmă ziduri mai tari decât cele pe care ar fi în stare să le doboare o mie de trăsnete.