Capitolul LXII.

Cum a născocit Gaster mijlocul de a nu fi atins de ghiulele.

S-a întâmplat o dată ca Gaster, aducându-şi acasă grăunţele, să se trezească împresurat de vrăjmaşi, iar cetatea să i-o nimicească acea de trei ori blestemată şi drăcească unealtă de război. O putere neînvinsă i-a răpit pâinea şi i-a răvăşit ogoarele. Atunci a născocit mijlocul, nu numai de-a feri zidurile, făcându-le să înfrunte bătaia puştilor, ci de a opri ghiulele în văzduh: şi chiar dacă ar cădea, să nu vatăme nici pe apărători, nici întăririle lor. Izbutise în această privinţă cum nu se poate mai bine. A făcut o încercare de faţă cu noi. Veţi vedea în ce stă născocirea. De-acum înainte puteţi să-i daţi crezare lui Plutarh, care spunea, că atunci când o turmă de capre o ia la goană, dacă pui un scaiete în botul celei din urmă, toate se opresc pe loc numaidecât.

Într-un tun de bronz, după ce a scos pucioasa din amestecul prafului de puşcă şi i-a adăugat o câtime de camfor, a aşezat o ghiulea de fier potrivită pe măsura ţevii, dimpreună cu alte douăzeci de grăunţe de fier, unele rotunde ca un bob, altele prelungi ca o lacrimă. Apoi, ţintind în plin de la o depărtare de şaizeci de paşi asupra unuia din pajii săi, cam la jumătatea drumului dintre paj şi gura tunului, în linie dreaptă, a legat cu sfoară de un stâlp, o piatră mare siderită, adică de fier, numită şi herculană, ce s-a găsit odinioară, după cum arată Nicandru, în Ida din ţara Frigiei, de un oarecare Magnu. Noi îi spunem astăzi: magnet.

A dat foc prafului de puşcă. Şi fiindcă prin arderea pulberii se face dintr-o dată un gol, pe care natura nu-l îngăduie (altminteri toată maşinăria lumii: cerul, aerul, marea şi pământul s-ar întoarce în hău), ghiuleaua şi grăunţele de fier au pornit în aceeaşi clipă afară din ţeava, pentru ca aerul să poată pătrunde înăuntru şi să umple golul rămas după ce pulberea a fost mistuită de foc. Glontele şi grăunţele de fier zvârlite cu putere în aer păreau că-l vor ucide pe paj, dar în clipa când au ajuns în dreptul pietrei sus-amintite şi-au pierdut iuţeala şi au rămas în aer, învârtindu-se în jurul magnetului; cu toată puterea cu care porniseră, nu ajungeau la ţintă!

Mai mult. A născocit mijlocul de a face ca ghiulelele duşmanului să se întoarcă asupra lui însuşi, dezlănţuind acelaşi prăpăd ca şi cum ar fi fost trase de-a dreptul. Nu i-a fost greu să izbutească, dacă ţinem seama că iarba numită etiopis, iarba fiarelor, descuie toate lacătele, iar peştele numit echineis, altminteri nu prea isteţ, opreşte pe loc în mijlocul furtunii corăbiile cele mai mari (după cum carnea lui păstrată în sare atrage aurul din văgăunele cele mai adânci ale pământului).

Democrit a scris despre aceasta, iar Teofrast le-a văzut cu ochii lui. Etiopis e o iarbă care printr-o singură atingere scoate afară din cel mai tare lemn colţul de fier cel mai adânc împlântat în el; o folosesc ciocănitoarele de câte ori, întorcându-se la cuibul lor, pe care şi-l scobesc în trunchiul copacilor bătrâni, îl găsesc astupat cu vreo bucată de fier.

Cerbii şi căprioarele, purtând în trupul lor săgeţile vânătorului, dacă izbutesc să găsească undeva pe-aproape iarba numită dictam, foarte răspândită în Creta, şi dacă ronţăie această iarbă, săgeţile se desprind singure, cad şi nu lasă nici o urmă de rană. Aşa a vindecat Venus pe fiul ei iubit Enea, lovit în coapsa dreaptă de săgeata surorii lui Turnus Juturna.

Trăsnetul nu cade niciodată asupra dafinilor, smochinilor şi câinilor de mare, din pricina miresmei pe care aceştia o răspândesc în jurul lor. Tot aşa, elefanţii îndârjiţi se liniştesc la vederea unui berbec; taurii înfuriaţi se opresc pe loc şi rămân încremeniţi, când întâlnesc în goana lor un smochin sălbatic; furia viperei se potoleşte dacă o atingi cu o creangă de fag. În ostrovul Samos, înainte de a se fi ridicat acolo altarul Junonei, trăiau neadele, la al căror glas, cum scrie Euforion, pământul se despica în prăpăstii adânci. Socul, din al cărui lemn se cioplesc fluierele cele plăcute, creşte mai frumos în ţările unde nu se aude cântecul cocoşului, ca şi cum, după spusele lui Teofrast, cântecul cocoşului ar înmuia şi ar vătăma lemnul socului; şi tot astfel leul, auzind cocoşul cântând, se opreşte din mers, tulburat şi înmărmurit.

Unii mi-au vorbit despre un soi de soc sălbatic, care creşte în locurile depărtate de sate şi oraşe, unde cântecul cocoşului nu se aude. Din lemnul acelui soc sălbatic se taie flaute cu sunet mult mai frumos decât din socul care creşte în preajma caselor sau a colibelor.

Alţii au dat acestor întâmplări ciudate un înţeles mai adânc şi un tâlc mai tainic, urmând gândirea filosofiei lui Pitagora. Aşa se spune, că nu din orice fel de lemn se poate ciopli chipul lui Mercur, iar Dumnezeu este a se cinsti cu sfinţenie, nu după măsura obişnuită a vieţii de toate zilele. Oamenii înţelepţi şi dăruiţi învăţăturii, nu stau să asculte cântecele lumeşti, greoaie şi grosolane, ci caută muzica dumnezeiască a sferelor cereşti, mai înaltă şi venind mai de departe, din locurile unde nu se aude cântecul cocoşului. După cum, în vorbirea noastră, când voim să amintim un ţinut neumblat, spunem că pe acele tărâmuri nu s-au auzit niciodată cocoşii cântând.