Capitolul LXIV.

Pentru ce n-a dat răspuns Pantagruel la întrebările ce i s-au pus.

Pantagruel a întrebat apoi:

— Ce fel de oameni locuiesc pe acest ostrov câinesc al Şanefului?

— Ei se numesc ipocriţi, a răspuns Xenoman. Habotnici, făţarnici, farisei şi pustnici. Nişte prăpădiţi, care trăiesc ca sihastrul de la Lormont de lângă Bordeaux, cerând de pomană călătorilor de pe aici.

— Să ştii că eu nu cobor! a spus Panurge. Să-mi sufle dracul pe gaura şezutului, dacă cobor! Eremiţi, făţarnici, habotnici, farisei să nu văd în ochi! Mi-amintesc câtă zarvă au stârnit arhirăii soborului de la Cesil [246]; ar fi trebuit să-i ia Belzebut, Astarot şi Proserpina pe toţi, atâtea furtuni şi blestemăţii îndurarăm din pricina lor! Ascultă, dolofanule, căprare Xenoman, spune-mi, rogu-te, aceşti ipocriţi, pustnici, pomanagii, care trăiesc pe-aici, sunt flăcăi sau oameni însuraţi? Ceva muieri nu se găsesc? Nu-i nici o faţă femeiască printre făţarnicii bărbaţi?

— Iată o întrebare veselă şi drăgălaşă, a spus Pantagruel.

— Ba da, a răspuns Xenoman. Sunt destule ipocrite, habotnice şi pustnice, nostime şi frumuşele, cucernice şi drept-credincioase…

— Află de la mine o vorbă, a spus fratele Ioan: în orice călugăr tânăr stă ascuns un drac bătrân. Înseamnă să nu uiţi!

—… din care s-au prăsit mici făţarnicei, habotnicei şi pustnicei. Altminteri, ostrovul Şanefului ar fi rămas de mult pustiu.

Pantagruel le-a trimis prin Gimnast o danie de şaptezeci de mii de jumătăţi de scuzi. Apoi a întrebat:

— Cât e ceasul?

— Nouă trecute, a răspuns Epistemon.

— E ceasul prânzului, a spus Pantagruel. Ne apropiem de hotarul pe care îl pomeneşte Aristofan într-o comedie a lui care se numeşte Preotesele: umbra are o lungime de două picioare. Odinioară, în ţara perşilor, numai regele avea un timp al lui, anume hotărât pentru prânz: ceilalţi se aşezau la masă după ornicul din burtă. Într-o comedie a lui Plaut, nu ştiu care parazit tună şi fulgeră împotriva celui ce-a născocit cadranul şi săgeata ceasului, fiindcă nici o altă măsurătoare nu arată mai bine timpul, decât pântecele flămând. Diogene, întrebat o dată, la care ceasuri ale zilei trebuie omul să se hrănească, a răspuns: „Bogatul când simte că îi e foame; săracul, când are ce mânca”. Felcerii dau un răspuns mai lămurit la această întrebare, spunând:

Scularea la cinci, prânzul la nouă;

Cina la cinci, culcarea la nouă.

— Faimosul rege Petosiris avea altă socoteală…

Pantagruel n-a apucat să-şi înceapă povestea. Sufragiii întinseseră mesele, aşternuseră peste ele pânzături plăcut mirositoare, apoi talere, farfurii, ştergare şi solniţe, aduseseră ploşti, pahare, butelci, ceşti, potire, tăleraşe, străchini, ulcioare. Fratele Ioan, ajutat de bucătari, sufragii, pivniceri şi ceilalţi slujitori, a căror grijă era să împartă pâinea, să taie fripturile şi să toarne în pahare, a venit purtând patru şunci uriaşe, coapte în aluat, care mi-au adus aminte de cele patru turnuri ale cetăţii Turinului.

Doamne, Doamne, zdravăn am mai mâncat şi am băut! Nici nu ajunsesem încă la dulciuri, şi vântul de apus a început să umfle pânzele, trinca dinainte, straiul zburătorului şi balansinele catargului din faţă. Am pus deoparte paharele şi am cântat un imn de laudă şi de mulţumire lui Dumnezeu din cer. După ce s-au adus poamele, Pantagruel a întrebat:

— Spuneţi-mi, prieteni, dacă îngrijorările voastre s-au risipit.

— Slavă Domnului, m-a lăsat căscatul, a spus Rizotom.

— N-am să mai dorm câineşte, s-a bucurat Ponocrat.

— Nu mai am ameţeli, a spus Gimnast.

— Nu mai simt burta goală, a încheiat Eusten. Nu mai au a se teme de scuipatul meu nici viperele, nici nevăstuicile, nici şopârlele, nici cantaridele, nici omizile, nici crocodilii, nici broaştele râioase, nici câinii turbaţi, nici şoarecii, nici salamandrele, nici balaurii, nici scorpionii, nici lipitorile, nici scolopendrele!