Capitolul VI.

Cum, după ce s-a potolit cearta, Panurge a cerut negustorului să-i vândă un berbec.

După ce s-au liniştit lucrurile, Panurge le-a şoptit lui Epistemon şi fratelui Ioan:

— Staţi deoparte şi veţi avea de ce să râdeţi. O să-l dau puţin în leagăn, de nu s-o rupe frânghia.

Întorcându-se din nou spre negustor, a turnat pe gât o cană cu vin straşnic din ţara Luminilor, iar negustorul i-a răspuns cu toată cinstea şi voioşia cuvenită. Apoi, Panurge l-a rugat frumos să binevoiască a-i vinde un berbec din ai lui.

— Ei, ei, iubite prietene şi vecin de pahar, bine te pricepi să-ţi baţi joc de oameni! Frumos muşteriu, n-am ce zice! Vrei să cumperi un berbec, nu-i aşa? Hm! Dumneata semeni mai degrabă cu un pungaş de buzunare decât cu un cumpărător de berbeci. Eu unul, Doamne fereşte, n-aş trece pe lângă dumneata, noaptea, cu punga la brâu. Hm! hm! Cine nu te cunoaşte, ar putea s-o păţească. Ia uitaţi-vă, oameni buni, cine vrea să mă tragă pe sfoară!

— Ia-o mai domol, a spus Panurge, şi nu te pripi. Hai fă-mi hatârul şi vinde-mi berbecul. Cât ceri pe el?

— Vecine dragă, fă bine, treci de partea ceastălaltă şi vorbeşte-mi la urechea dreaptă.

Panurge – Cum doreşti.

Negustorul – Mergi în ţara Luminilor?

Panurge – Precum zici.

Negustorul – Ai plecat să cutreieri lumea?

Panurge – Chiar aşa.

Negustorul – De plăcere?

Panurge – Ai ghicit.

Negustorul – Nu te cheamă cumva Robinel-Berbecu'?

Panurge – Întocmai.

Negustorul – Fără supărare.

Panurge – Sluga dumitale.

Negustorul – N-oi fi vreun măscărici?

Panurge – Sunt.

Negustorul – Nu mai spune? Aha, va să zică cutreieri lumea, eşti măscărici şi te cheamă Robinel-Berbecu`. Bun! Pe berbecul meu tot aşa îl cheamă, ca pe dumneata: Robinel, Robinel! Robinel! Bee! Bee! Ce glas frumos!

Panurge – Frumos şi plăcut.

Negustorul -Vecine, hai să facem amândoi un rămăşag. Dumneata, Robinel-Berbecu, aşază-te pe un taler al cântarului, iar berbecul Robinel să stea pe talerul celălalt. Uite, mă prind pe-o sută de stridii bordeleze, că la greutate şi la preţ, berbecul meu te rămâne; aşa cum o să rămâi dumneata, într-o zi, atârnat ca un cârnat.

— Ia-o mai domol, negustorule! a spus Panurge. Eu cred că ai face mai bine, spre folosul meu şi norocul copiilor dumitale, dacă mi-ai vinde berbecul; pe ăsta, ori pe altul din turma dumitale. Te rog!

— Prietene, i-a spus negustorul, află că din lâna acestui berbec se ţese cel mai bun postav de Rouen. Lâna englezească e o cârpă pe lângă lâna berbecilor mei. Din pielea lor se tăbăceşte marochinul cel mai scump, pe care oricând poţi să-l treci drept turcesc, spaniolesc, sau cel puţin de Montelimar! Din maţe se fac strune de lăută şi de harpă, tot atât de preţuite ca şi cele de […] sau de Aquila. Aud?

— Fii bun, a spus din nou Panurge, şi vinde-mi berbecul: altminteri nu scapi de mine. Îţi plătesc bani-gheaţă. Cât?

Spunând acestea, a scos o pungă plină cu henrici noi-nouţi şi a făcut-o să sune.