Capitolul VII.

Cum s-a târguit Panurge cu negustorul de oi

— Iubitul meu prieten şi vecin de pahar, a răspuns negustorul, din carnea berbecilor mei se înfruptă numai regii şi împăraţii. Carnea lor e fragedă şi gustoasă ca o mană cerească. Îi aduc dintr-o ţară unde purceii – Dumnezeu să-i ţie – se îngraşă cu migdale dulci, iar scroafelor, când sunt – să iertaţi – după nuntă, li se dă să mănânce numai flori de lămâiţă.

— Vinde-mi berbecul, a spus Panurge, şi ţi-l plătesc regeşte, pe cuvântul meu de călător. Cât?

— Dragă vecine şi scumpe prietene, oile mele sunt din sămânţa celor pe care le-au purtat Phrixus şi Helle pe marea Helespontului.

— Ei, drăcia dracului! Eşti clericus vel adicens [202], care va să zică.

— Ita [203] sunt miei, vere [204] sunt ai mei. Behe – he! Behe – he! Ia auzi-l pe Robinel. Înţelegi ce spune? Trebuie să mai ştii, că pe brazda unde îşi lasă udul oile mele creşte grâul ca şi când le-ar uda Dumnezeu. Nu mai e nevoie nici de gunoi, nici de băligar. Mai mult decât atât, din udul lor se scoate cel mai bun salpetru din lume. Cu baliga lor, nu vă supăraţi, felcerii de la noi vindecă şaptezeci şi opt de feluri de racile, dintre care cea mai nevinovată e dropica, boala sfintei Eutropa – să vă ferească Dumnezeu s-o aveţi! Mai ai ceva de zis, iubite vecine şi dragă prietene? Trebuie să ştii, că le-am plătit cu preţ mare.

— Cât face, atâta dau, a răspuns Panurge, vinde-mi un berbec şi ţi-l voi plăti bine.

— Dragă prietene şi iubite vecine, te rog să ţii seama, că aceste dobitoace sunt o adevărată comoară; până şi părţile pe care le-ai crede nefolositoare au însuşiri minunate şi îţi dau câştig bun. Ia două coarne de berbec, pisează-le cu un ciocan de fier sau cu vătraiul (e totuna), apoi seamănă-le în pământ la un loc bătut de soare şi stropeşte-le des; în câteva luni vei vedea răsărind cel mai frumos sparanghel din lume (socotind şi pe cel de Ravena, dacă nu te superi).

Te rog să-mi răspunzi: coarnele dumneavoastră, a soţilor înşelaţi, au asemenea însuşiri minunate?

— Domol, domol! a spus Panurge.

— Nu ştiu dacă dumneata eşti cărturar, a spus negustorul, eu însă am văzut în viaţa mea mulţi cărturari încornoraţi, ba chiar dintre cei mari, să fie cu iertare. Iar dacă eşti într-adevăr cărturar, trebuie să ştii că aceste binecuvântate vietăţi au la amândouă picioarele un os al călcâiului: astragalul, pe care nu-l găseşti la alte dobitoace – afară de măgarul indian şi de cerbii din Libia; cu aceste oase se juca în vremea veche regescul joc de arşice, împăratul Octavian August a câştigat într-o seară la arşice cincizeci de mii de scuzi. Dumneavoastră, bărbaţii încornoraţi, nu veţi avea niciodată atât noroc.

— Domol, domol! a spus Panurge. Treci mai departe.

— Ce-aş putea să mai spun, dragă prietene şi iubite vecine, întru lauda celorlalte mădulare şi măruntaie ale lor: spinarea, pulpa, muşchiul, pieptul, ficatul, splina, băşica din care se fac mingile, burta şi coastele, cărora copiii din Pygmion le pun o coardă de arc şi trag în ciori cu sâmburi de cireşe. Capul se fierbe cu puţină pucioasă, iar zeama lui e cel mai bun leac pentru câinii cu maţul încuiat.

— Zât! i-a spus, ca din partea lui, stăpânul corăbiei. Vinde-i berbecul dacă vrei, iar dacă n-ai de gând, nu-i mai bate capul!

— O să i-l vând de hatârul dumitale, a spus negustorul. Dar să-mi plătească pe el trei livre.

— E prea mult, a răspuns Panurge. În ţara noastră aş putea să cumpăr cinci, ba chiar şase, cu aceiaşi bani. Nu ţi se pare că ceri prea mult? Am mai văzut eu asemenea negustori lacomi, care, voind să se îmbogăţească repede, au ajuns până la urmă în neagră sărăcie, iar unii dintre ei şi-au frânt gâtul.

— Scutura-te-ar frigurile, mârlan nepricopsit ce eşti! a spus negustorul. Jur pe sfânta clopotniţă a mănăstirii din Charrous, că cel mai tinerel dintre cârlanii mei preţuieşte de patru ori mai mult decât berbecii pe care coraxienii din Tuditania, un ţinut al Spaniei, îi vindeau cu un talant de aur bucata. Ştii cât face un talant de aur, muşteriu de vorbă lungă, fără nici un şfanţ în pungă?

— Milostive jupâne, a spus Panurge, ai luat-o razna, după cum te văd şi te aud. Să nu mai lungim vorba: uite aici, cât ai cerut!

Panurge a plătit negustorului şi a ales din turmă un berbec mare şi frumos, care a început numaidecât să behăie. Auzindu-l, toate oile i-au răspuns, jelindu-se că le pleacă berbecul. Negustorul le-a spus ciobanilor săi:

— A ştiut, ticălosul, ce să aleagă! Mi-a luat berbecul pe care îl pusesem deoparte pentru seniorul din Cancale, căruia îi ştiu gusturile. E vesel şi fericit, când îi pui dinainte o pulpă de berbec mustoasă şi bine rumenită. O mânuieşte ca pe-o lopată cu care bate mingea, iar până la urmă, luptând cu un cuţit bine ascuţit, o răpune!