Capitolul XI.

De ce se grăbesc călugării la bucătărie

— Vorbeşte în neştire, ca la mănăstire, i-a spus Epistemon. Eşti călugăr de grătar, nu călugăr de altar. Mi-am adus aminte, ascultându-te, de-o întâmplare la care am fost de faţă în Florenţa, acum vreo douăzeci de ani. Mă aflam împreună cu o seamă de oameni înţelepţi, călători pătimaşi, dornici de a cerceta meleagurile Italiei, vechile ei aşezări şi pe învăţaţii acelei ţări minunate. Pe când priveam neasemuitele frumuseţi ale Florenţei, măreţia domului, strălucirea bogată a bisericilor, întrecându-ne în a găsi cele mai potrivite cuvinte de laudă, s-a apropiat de noi un călugăr din Amiens, anume Bernard, zis şi părintele Slănină, spunându-ne foarte aspru şi supărat: „Nu pricep, ce găsiţi aici de laudă? M-am uitat şi eu, că n-am orbul găinilor. Ei şi? Ce vedeţi? Nişte case arătoase. Atâta tot. Dumnezeu şi dumnealui sfântul Bernard, ocrotitorul nostru, să ne aibă în buna lui pază, dar n-am văzut nicăieri, în tot oraşul cât l-am umblat, nici un han şi nici o ospătărie! Am stat dinadins să număr şi să socotesc, pe dreapta şi pe stânga, de care parte ar fi să fie mai multe plăcintării cu plăcinte şi ospătării unde să te ospătezi. Nimic! La Amiens, pe-o uliţă de trei ori şi de patru ori mai scurtă decât aceea pe unde am mers, aş putea să vă arăt pe puţin paisprezece birturi cinstite şi bine aromitoare. Nu-mi intră în cap, ce plăcere simţiţi privind, lângă turnul de pază al cetăţii, leii şi africanii, cum le ziceţi dumneavoastră (tigrii cum li se spune pe aici) ori struţii şi aricii din grădina seniorului Filip Strozzi? Să mă trăsnească Dumnezeu, băieţi, dacă nu m-ar ispiti mai degrabă un boboc de gâscă rumenindu-se în frigare!

Stâlpii aceştia de porfir şi aceste chipuri de marmură sunt frumoase, n-am ce zice. N-am să le ponegresc, dar după pofta inimii mele, turtele cu miere, cum se fac la noi la Amiens, sunt mai gustoase. Statuile romane or fi cioplite cu mult meşteşug, dar martor mi-e sfântul Fereol din Abbeville, că mie îmi plac de o mie de ori mai mult plăcintele de la noi.”

— Vrei să zici, i-a tăiat vorba fratele Ioan, că pe călugări îi găseşti totdeauna la bucătărie. Adevărat! Papii şi împăraţii nu dau pe-acolo niciodată.

— O fi, te pomeneşti, a spus Rizotom, vreo putere nevăzută sau vreo însuşire cu totul deosebită, ascunsă printre cratiţe şi frigări, care îi lasă nepăsători pe papi şi pe împăraţi, în vreme ce pe călugări îi atrage, precum magnetul pilitura de fier. Sau, poate, o pornire încuibată în glugă şi în anteriu, care îi împinge pe călugări la bucătărie, chiar când (bieţii de ei) n-ar fi voit să intre.

— Aceasta înseamnă, a răspuns Epistemon, că orice mişcare porneşte de la materie, după cum arată Averrhoes.

— Asta e! a spus fratele Ioan.

— Fără să mă încumeta răspunde la această întrebare, pe care o socotesc mult prea spinoasă şi mi-e teamă să nu mă înţep (a spus, la rândul lui, Pantagruel), vă voi aminti o întâmplare din alte vremuri. Am citit undeva, că regele Antigoniu al Macedoniei, venind o dată în bucătăria rânduită într-un cort al taberei lui şi văzând pe poetul Antagoras care frigea un ţipar şi ţinea el însuşi de coada tingirii, l-a întrebat în glumă: – „Homer stătea să vadă cum fierb racii, când cânta isprăvile lui Agamemnon?” Dar Antagoras i-a răspuns: – „Şi tu crezi, că Agamemnon, când îşi săvârşea isprăvile lui, umbla prin corturi să vadă dacă nu se află vreunul care fierbe raci?” I se păruse regelui lucru de ruşine, ca un poet să-şi facă de lucru la bucătărie; dar poetul i-a arătat, că era cu atât mai nepotrivit, ca un rege să-şi bage nasul prin cratiţe.

— Am să vă dau gata pe toţi, a spus Panurge, istorisindu-vă ce a răspuns într-o zi bretonul Villandry ducelui de Guise. Vorbeau amândoi despre bătălia pe care a purtat-o regele Francisc împotriva împăratului Carol Quintul, şi în care bretonul, deşi înarmat cu platoşă de oţel călit şi genunchiere, călare pe un armăsar năstruşnic, nu fusese văzut nicăieri. – „Pe cinstea mea, spunea bretonul, n-am fost lipsă şi mi-e lesne s-o dovedesc. Numai că mă aflam într-un loc unde domnia-voastră n-aţi fi îndrăznit să mă căutaţi”. Ducele, înţelegând pe-alături aceste cuvinte, pe care le socotea mult prea îndrăzneţe, a ridicat din umeri. Dar Villandry a pornit să râdă şi l-a liniştit, spunând: – „Păzeam lăzile cu merinde, unde înălţimii-voastre nu i-ar fi trecut niciodată prin gând să se ascundă!”

Tot povestind astfel au ajuns la corăbiile lor. Apoi s-au depărtat în grabă de ţărmul ostrovului Plăcintelor.