Capitolul XII.

Cum a trecut Pantagruel prin ţara Gâlcevilor şi despre ciudatele obiceiuri ale numiţilor cârcotaşi.

Urmându-ne calea, am ajuns în ziua următoare pe ţărmul Gâlcevilor, într-o ţară al cărei pământ, de la un capăt la celălalt, era zgâriat, răscolit şi răvăşit. Am privit în jurul meu şi nimic din ce cunoşteam n-am văzut. Aici trăiesc judecătorii şi cârcotaşii; oameni amestecaţi şi de toate soiurile. Nu ne-au dat nici să bem, nici să mâncăm. Făcându-ne o mulţime de plecăciuni şi de temenele, ne-au spus că sunt gata să ne slujească şi să ne pună la îndemână orice dorim, dacă le plătim.

Unul din tălmaci i-a povestit lui Pantagruel felul ciudat cum îşi ţineau zilele acest neam de oameni. În vechea Romă trăiau o seamă de cetăţeni, care îşi câştigau viaţa bătând, ucigând şi vânzând otravă. Cârcotaşii, dimpotrivă, se lasă scărmănaţi în aşa fel, că dacă vreunul nu mănâncă bătaie vreme mai îndelungată, moare de foame, el cu femeia şi copiii lui.

— Aceşti oameni, a spus Panurge, seamănă cu cei despre care pomeneşte CI. Galien, că nu pot să ridice steagul bărbăţiei spre ecuator, dacă nu sunt biciuiţi cumsecade. Sfinte Tibalde! Mie să-mi facă unul aşa ceva, la mama dracului, n-aş mai fi bun de nimic!

— Iată care e obiceiul şi deprinderea lor, a spus tălmaciul. Când oarecare călugăr, popă, cămătar sau advocat pune gând rău vreunui gentilom din ţara lui, îi trimite pe cap unul din aceşti cârcotaşi, care îl cheamă la judecată, îl descoase, îl amână, îl suduie şi îl ocărăşte fără ruşine, după împuternicirea şi îndrumările primite; până când gentilomul cu pricina, afară dacă nu-i mai nesimţitor şi mai nătâng decât o broască, se vede nevoit să-i pună ciomagul pe spinare, să-i cresteze scăfârlia cu sabia, să-i taie picioarele, sau fără multă vorbă să-l arunce în şanţ pe fereastra castelului. Iată-l astfel pe cârcotaşui nostru pricopsit pe cel puţin patru luni, întorcându-se de la chelfăneală ca de la culesul grâului! Fiindcă popa, cămătarul, călugărul sau advocatul îl despăgubesc cu prisosinţă, iar gloaba, pe care trebuie s-o plătească gentilomul pentru oasele rupte, e câteodată atât de mare, încât bietul om îşi pierde tot avutul sau moare în temniţă, mişeleşte, ca şi cum şi-ar fi omorât regele.

— Eu cunosc un mijloc foarte bun pentru a te apăra de asemenea neplăceri, a spus Panurge. Îl ştiu de la seniorul din Basche.

— Anume? a întrebat Pantagruel.

— Seniorul din Basche, a început Panurge, era un bărbat viteaz, drept, cinstit şi darnic. Întorcându-se dintr-un lung război în care ducele de Ferrara luptase cu ajutorul francezilor împotriva furiilor papei Iuliu al II-lea, s-a pomenit zi de zi chemat la judecată, amânat, întrebat, hărţuit, după bunul-plac al grăsunului egumen de Saint-Louant.

Într-o zi, pe când stătea la masă cu slujitorii săi (căci era om bun şi cu inimă largă) a chemat la el pe brutarul Loyre şi pe femeia lui, apoi pe preotul parohiei, un anume Oudard, care era în acelaşi timp şi pivnicerul seniorului (cum se obişnuia pe-atunci în Franţa). În faţa tuturor oamenilor săi, slujitori şi cavaleri, a vorbit astfel:

— Băieţi, ştiţi cât sânge rău îmi fac mârlanii ăştia de cârcotaşi. Sunt atât de hărţuit, încât, dacă nu-mi veniţi în ajutor, sunt hotărât să părăsesc această ţară şi să plec în Sudan, la mama dracului. Aşadar, când vor mai veni să mă amărască, dumneata, Loyre, dimpreună cu nevasta dumitale, să vă înfăţişaţi în sala cea mare a castelului, îmbrăcaţi cu hainele dumneavoastră de nuntă, ca şi cum aţi vrea să vă însoţiţi, ca altădată. Iată aci o sută de scuzi de aur pentru cheltuială. Dumneata, părinte Oudard, să nu uiţi să-ţi îmbraci cele mai frumoase odăjdii şi să aduci apă sfinţită, ca pentru slujba logodnei. Iar dumneata, Trudon (aşa îl chema pe toboşarul castelului), să fii de faţă cu flautul şi cu tamburina. După ce părintele va binecuvânta tânăra pereche, iar logodnicul va da logodnicei sale prima sărutare, Trudon va bate toba, iar dumneavoastră, ca semn de amintire, vă veţi trage în glumă, unul altuia, câţiva pumni în spinare. O să vă faceţi puţină poftă de mâncare. Iar când o să vie rândul cârcotaşului, să daţi în el ca la fasole! Nu-l cruţaţi, pocniţi-l, buşiţi-l, scărmănaţi-l, după cum vă rog! V-am pregătit nişte mănuşi de zale, îmbrăcate în piele de căprioară. Loviţi-l din toate părţile, unde se nimereşte, fără să mai număraţi. Cu cât veţi da mai vârtos, vă voi iubi mai mult. Să n-aveţi teamă de judecată, mă pun eu chezaş pentru toţi. Să faceţi însă aşa, ca şi când ar fi o joacă, să râdeţi şi să glumiţi cum se obişnuieşte la orice nuntă de-a noastră.

— Foarte bine, a spus Oudard, dar cum vom deosebi noi pe cârcotaş dintre ceilalţi, căci în casa dumneavoastră vin în fiecare zi fel de fel de oameni?

— Am dat poruncile cuvenite, a răspuns Basche. Când se va arăta la poartă un călăreţ descălecat sau călărind pe-o mârţoagă, purtând în degetul cel mare un inel de argint, să ştiţi că ăla e! Portarul îl va pofti cu plecăciuni şi va trage clopotul. Voi să fiţi gata şi să vă pregătiţi pentru nuntă, aşa cum v-am arătat.

Într-o bună zi, cu voia lui Dumnezeu, s-a înfăţişat la castel un cârcotaş roşcovan, bătrân şi rotofei. A sunat la poartă, iar portarul l-a cunoscut după încălţările lui mari şi grele, după iapa lui costelivă, după traista cu hârţoage pe care o purta la brâu, şi, mai ales, după inelul de argint de pe degetul cel mare de la mâna stângă.

Portarul l-a întâmpinat cu temenele, l-a poftit să intre şi a sunat voios din clopot. Auzind clopotul, brutarul Loyre şi nevastă-sa au îmbrăcat hainele lor de la nuntă şi au intrat în sala cea mare, zâmbitori şi veseli cum se cuvenea. Oudard şi-a pus patrafirul, iar când a dat să intre, s-a întâlnit nas în nas cu cârcotaşul, pe care l-a poftit, până una-alta, la un păhărel de zăbavă. În vremea aceasta, ceilalţi îşi trăgeau de zor mănuşile. „Nici nu se putea să nimereşti mai bine, i-au spus. Stăpânul nostru e în toane bune şi ne vom ospăta pe săturate. Toate vor merge ca pe roate: avem nuntă! Ia, bea şi te înveseleşte.”

Cârcotaşul s-a aşternut pe băutură, iar Basche, văzându-i pe toţi oamenii lui strânşi laolaltă l-a chemat pe Oudard să vie cu apa sfinţită. Cârcotaşul, călcând în urma lui, împărţea tuturor cuviincioase plecăciuni şi temenele. S-a îndreptat cu o hârtie în mână spre Basche, iar acesta l-a întâmpinat cu zâmbetul cel mai dulce pe buze. I-a pus în palmă un galben şi l-a poftit prieteneşte să fie de faţă la logodnă. Cârcotaşul n-a zis ba. Toate au mers pe şartul lor, iar la sfârşitul slujbei au început să curgă pumnii! Când, bineînţeles, i-a venit rândul cârcotaşului, l-au mângâiat şi l-au dăruit cu atâţia ghionţi de mănuşă, încât a rămas năuc şi aiurit, cu un ochi învineţit, cu opt coaste stâlcite, cu coşul pieptului strivit, cu spinarea ferfeniţă şi cu falca în trei bucăţi. Toţi râdeau, iar Trudon bătea toba! Oudard se pornise şi el pe treabă, cu ajutorul lui Dumnezeu, ascunzând sub pulpana patrafirului mănuşa lui de hermină căptuşită cu zale. Era voinic, părintele, şi trăgea cu sete!

Cârcotaşul s-a întors în ostrovul Gâlcevilor vărgat ca un tigru, fără să poarte vreo pică seniorului Basche, care îl primise atât de prietenos. Cu ajutorul felcerilor pricepuţi din ţara lui s-a înzdrăvenit şi a trăit mai mult decât s-ar fi cuvenit. Amintirea lui s-a stins, o dată cu cântecul clopotelor care s-au tras când l-au pus în pământ.