Capitolul XIII.

Cum, după pilda lui Frangois Villon, seniorul Basche i-a lăudat pe oamenii lui.

După ce cârcotaşul a ieşit pe poartă călare pe iapa lui chioară, Basche s-a dus în grădină sub bolta de viţă, şi a chemat la sine pe soţia lui, pe domniţe şi pe toţi oamenii curţii. A poruncit să li se dea tuturor vin de băut, plăcinte, şuncă, poame şi brânzeturi, a închinat cu ei plin de voie bună şi le-a vorbit astfel:

— Meşterul Frangois Villon, spre sfârşitul anilor săi bătrâni, s-a aşezat la Saint-Maixent, în Poitou, unde îl poftise preotul din acel loc, un om de ispravă. Pentru a face poporul să petreacă, Francois Villon s-a gândit să joace Patimile lui Isus, în graiul oamenilor din acel ţinut şi după înţelegerea lor. A arătat fiecăruia cuvintele pe care trebuia să le înveţe, a pregătit locul unde avea să se aşeze podeaua şi a înştiinţat pe primar şi pe ceilalţi sfetnici ai oraşului, că vicleimul se va ţine în cea din urmă zi a bâlciului din Niorţ. Rămânea să mai aleagă veşmintele potrivite pentru cei care aveau să joace Patimile. Primarul şi sfetnicii oraşului au dat poruncile cuvenite. Pentru îmbrăcămintea unui ţăran bătrân, care făcea pe Dumnezeu-tatăl, meşterul Villon a rugat pe fratele Frângegât, paracliserul mănăstirii să-i împrumute un anteriu şi o glugă. Frângegât l-a trimis la plimbare spunând că avea poruncă de la episcopie, să nu dea nici-de-unele comedianţilor care joacă teatru.

Villon i-a răspuns că acele rânduieli erau privitoare numai la scamatorii, la măscări, şi alte comedii deşănţate, după cum el însuşi a văzut la Bruxelles şi prin alte locuri. Frângegât nu s-a lăsat înduplecat şi l-a trimis să încerce în altă parte, că el din paraclisul lui nu-i dă nici un capăt de aţă. Villon a împărtăşit oamenilor săi purtarea duşmănoasă a paracliserului, spunând cu mare ciudă, că Dumnezeu va şti să-l pedepsească pentru răutatea lui.

În sâmbăta următoare, aflând că Frângegât, călare pe fecioara mănăstirii (aşa îi spunea iepei, care nu fusese dată la armăsar), plecase cu talerul să strângă danii la Saint-Ligaire, de unde n-avea să se întoarcă decât după-prânz, a pornit cu alaiul dracilor de-a lungul oraşului şi prin târg. Diavolii, îmbrăcaţi în piei de lup, de viţel şi de oaie, purtând capete de miei, coarne de bou şi vătraiuri de bucătărie, încinşi cu chimiruri late de piele, la care atârnaseră clopote de la gâtul vacii şi zurgălăi de măgar, au stârnit pe uliţe o larmă ca aceea. Unii ţineau în mână o bâtă vopsită-n negru, în vârful căreia legaseră scăpărători cu capsă şi plesnitori; alţii câte un lemn aprins, pe care, la fiecare răspântie, îl tăvăleau în praf de răşină, scoţând flăcări şi fum ca de sub talpa iadului. Înşirându-i astfel spre hazul oamenilor şi spaima copiilor, i-a purtat până la o casă de pe drumul care duce la Saint-Ligaire, să bea şi să petreacă. Acolo l-au zărit de departe pe Frângegât, care se întorcea cu căldăruşa plină, rostind stihuri lumeşti:

Hic est de patria, natus de gente belistra, Qui solet antiquo bribas portare bisaco. [208]

— Naiba să-l ia! au strigat dracii. N-a vrut să-i împrumute lui Dumnezeu patrafirul; să-i vârâm în oase puţină spaimă.

— Bine v-aţi gândit, a spus Villon, să ne-ascundem până-o trece, iar voi pregătiţi-vă pocnitoarele şi staţi cu făcliile gata.

Când a ajuns Frângegât în dreptul lor, au ţâşnit toţi de-a valma din ascunzătoare şi i-au ieşit înainte cu zarvă mare, împroşcând foc din toate părţile asupra lui şi asupra iepei, bătând darabana şi urlând ca nişte diavoli ce erau: „Hu! hu! hu! Brrrr! Rrr! Rrr! Hu! hu! hu! Frate paracliserule, plăcut-a-ţi dracii?”

Iapa speriată a luat-o la galop, sărind, tropăind, pârţâind, smucindu-se, împleticindu-se, schimbând piciorul şi pârâind ca din puşcă; în goana cea mare, l-a zvârlit din şa pe Frângegât, care se ţinea de oblânc cu amândouă mâinile, pe cât îl ajutau puterile. Şaua i s-a răsucit, încălţările i s-au încurcat în curele şi, neizbutind să scoată piciorul din scări, a rămas agăţat, cu şezutul târşit pe pământ, în vreme ce iapa îl sălta ca pe-un sac, târându-l val-vârtej peste garduri, prin stufişuri şi prin şanţuri, până i-a zdrobit scăfârlia, mânjind cu creierii lui crucea Floriilor. I-a ciopârţit trupul, o ciozvârtă ici, una mai încolo, braţele şi picioarele la fel, i-a scos afară maţele, măcelărindu-l atât de grozav, că n-a mai ajuns din el la mănăstire decât laba piciorului drept şi o gheată agăţată în cureaua scării.

Villon, văzând că totul s-a petrecut aşa cum socotise, a spus diavolilor săi: – „Aţi jucat bine, domnilor draci, halal să vă fie! Aţi jucat bine, n-am ce să spun. Să poftească dracii din vorbitoarele de la Saumur, Montmorillon, Langres, Saint-Esprit, Angers şi, Doamne iartă-mă, chiar din Poitiers, să se măsoare cu dumneavoastră! Draci mai adevăraţi ca dumneavoastră nici nu se află!”

— Tot aşa şi eu, iubiţii mei prieteni, a încheiat Basche, sunt încredinţat că aţi fi nişte diavoli minunaţi, de vreme ce, la cea dintâi încercare l-aţi scărmănat, l-aţi buşit şi l-aţi gâdilat atât de bine pe cârcotaşul meu. Vă măresc tuturor simbria de două ori. Iar dumneata, draga mea (i-a spus soţiei sale) cinsteşte-i după cum vei crede de cuviinţă; îţi las pe mână şi în bună grijă cheile de la toate cămările. Cât despre mine, să-mi îngăduiţi să ridic paharul în sănătatea voastră a tuturor, dragi prieteni! Vinul e bun şi îndeajuns de-rece. Iubitul meu chelar, ţine acest vas de argint, ţi-l dăruiesc. Scutieri, luaţi fiecare câte un pocal de argint. Copiii de casă să nu fie bătuţi la tălpi timp de două luni. Draga mea, să le dai câte o pălărie nouă, cu pană albă şi fluturi de aur. Părinte Oudard, ţine din partea mea acest şip de argint. Să li se împartă şi bucătarilor câte unul. Feciorii vor primi câte o cană de argint. Grăjdarilor le dau câte o nuia de argint aurit. Portarilor, aceste două talere, îngrijitorii catârilor vor primi câte o lingură. Dumneata, Trudon, ia aceste linguriţe de argint şi o cutioară pentru cofeturi. Argaţilor le dăruiesc câte o solniţă frumoasă. M-aţi slujit cu credinţă, prieteni, şi vă sunt recunoscător. Iar acum vă spun, Dumnezeu mă aude, că mai bine mă învoiesc a primi în coif o sută de lovituri de măciucă, luptând pentru bunul nostru rege, decât să mai fiu chemat în judecată o singură dată de vreo javră de cârcotaş, pentru plăcerea cine-ştie cărui egumen pântecos!