Capitolul XIX.

Cum s-au luptat Panurge şi fratele Ioan cu furtuna.

Pantagruel, după ce s-a închinat lui Dumnezeu-milostivul şi a rostit o rugăciune pentru toţi, a trecut la catargul cel mare sprijinindu-l cu toată puterea, după sfatul cârmaciului. Fratele Ioan şi-a dezbrăcat anteriul şi a sărit în ajutorul năierilor împreună cu Epistemon, Ponocrate şi ceilalţi. Panurge a rămas la locul lui pe punte, plângând şi văicărindu-se. Fratele Ioan, văzându-l atât de prăpădit, i-a spus:

— Uitaţi-vă la el, Doamne, Doamne! În ce hal a ajuns Panurge viţelul, Panurge plângăreţul, Panurge bocitoarea! Ai face mai bine să dai o mână de ajutor, decât să răgi ca o vacă, cu fundul pe cămaşă!

— Gî, gî, gî! a răspuns Panurge. Frate Ioane, tată, prietene, mă înec, mă înec, vericule! Părinte al sufletului meu, s-a sfârşit cu mine! Nici sabia ta nu mă mai poate mântui. Auleo, am sărit peste vârful scării, dincolo de do-diez! Gî, gî, gî! Am coborât de-a berbeleacul până la gama! Mi s-au rupt toate strunele! Ah, unchiule, tată, inima vieţii mele! Mi-a intrat apă în gheată pe la ceafă! Brrr! Brr! Gî! Gî! Hapciu. Hu, hu! Hu! Vai! Vai! Vai! Mă înec! Auleo! M-am dus cu tălpile în sus şi cu capul la fund! Dumnezeule mare, ce bine m-aş simţi în corabia preacuvioşilor părinţi de azi-dimineaţă! Ce cucernici erau! Ce grăsuţi! Ce dolofani! Ce voioşi! Ce lipsiţi de griji! Vai! Vai! Vai! Auleo! Ce val al dracului! Mea culpa, Deus! [210] Se duce corabia la fund! Auleo! Frate Ioane, prietene, taică, vreau să mă spovedesc, cad în genunchi. Confiteor [211], dă-mi binecuvântarea din urmă…

— Naiba să te ia, spânzuratule! i-a spus fratele Ioan, vino încoace şi ne dă ajutor! O mie de draci împieliţaţi, vii sau nu vii? Uite-l, că mai stă la tocmeală!

— Nu înjura, frate Ioane, tătucule, iubitule, nu-i acum timpul potrivit, las-o pe mâine. Vai! Vai! A intrat apa în corabie! Mă înec! Auleo! Auleo! Gî, gî, gî! Hu! Hu! Ne scufundăm! Auleo, dau optsprezece sute de mii de scuzi, bani număraţi, dacă se mai găseşte pe lumea asta un om cumsecade, care să mă scoată la mal, aşa spârcăcios şi cufurit cum mă aflu. Auleo! Confiteor… Auleo! Lasă-mă să-mi fac diata… Ultima mea voinţă este…

— Călca-te-ar vaca neagră, păcătos încornorat ce eşti! a strigat fratele Ioan. Doamne iartă-mă, îţi arde de ultima ta voinţă, când suntem în primejdie şi ne silim toţi din răsputeri să scăpăm cu faţă curată? Vii, diavole, ori nu vii? Hai, voinicule, mititelule, viteazule, fă-te încoa! Gimnast, aici, la pupa! Dumnezeule mare, furtuna asta o să ne lase dezbrăcaţi! Mi s-a stins felinarul. Se duc toate la mama dracului.

— Valeu! Valeu! se văicărea Panurge. Bî, bî, bî! Valeu, până aici mi-a fost! Vai, oameni buni, mă înec, am murit! Consummatum est! S-a sfârşit cu mine!

— Na! Na i-a spus fratele Ioan. Urât mai eşti, miorlăitule! Băligosule! Musule, băiete, tu întoarce-te sub punte. Te-ai lovit? Ţin-te bine de cabestan. Ici, colea, mititelule, aşa… Fir-ar al dracului de vânt!

— Ah, frate Ioane, tata sufletului meu, prietene, nu înjura. E păcat. Valeu! Valeu! Brr, brr! Gî, gî! Mă înec! Mor! Iubiţii mei, vă iert pentru toate câte mi-aţi greşit. Rămâneţi cu bine, în manus Domini [212]! Brr! Of! Of! Sfinte Mihail, sfinte Nicolae, ajutaţi-mă numai acum o dată! Vă făgăduiesc la amândoi, şi domnului nostru Isus Cristos de asemenea, dacă mă ajutaţi în primejdie şi mă scoateţi pe uscat, vă făgăduiesc să vă ridic o mare şi frumoasă bisericuţă sau chiar două, între Candes şi Montsoreau…

Şi nimeni n-o să pomenească, Pe-acolo vacă să mai pască.

Auleo şi vai de mine! Am înghiţit pe puţin optsprezece găleţi de apă, şi încă două. Ptiu, că sărată şi amară mai e!

— Fire-ar să-ţi fie de cap şi de ciolane! Dacă te mai aud o dată miorlăind, încornoratul dracului, te fac peşte! Dumnezeule sfinte, ce bine ţi-ar sta în fundul mării! Hei, vâslaşule dragă, prietene, nu te lăsa! Ţin-te bine! Tună şi fulgeră, de parcă s-au năpustit asupra noastră toate duhurile iadului! Ori poate că au apucat-o pe Proserpina durerile facerii. Joacă toţi dracii, cu zurgălăi la picioare!