Capitolul XLI.

Cum a rupt Pantagruel picioarele scrumbiilor.

În vremea aceasta scrumbiile se apropiaseră atât de mult, încât Pantagruel le vedea cum îşi mişcau braţele şi cum începuseră să se strecoare pe sub frunzişul pădurii. Atunci l-a trimis pe Gimnast să le întrebe ce gânduri aveau şi ce pricină de ceartă născociseră, ca să ridice armele din senin împotriva unor vechi prieteni, care nu le adusese nicicând vreo vătămare?

Gimnast a ieşit în întâmpinarea primelor rânduri, a făcut o adâncă plecăciune şi a strigat cât a putut de tare:

— De-ai voştri, de-ai voştri, de-ai voştri! Toţi suntem de-ai voştri şi la porunca voastră! Noi ţinem toţi cu vechiul vostru prieten Lăsatul secului! (Unii mi-au povestit mai târziu, că n-a spus Lăsatul secului, ci Salata lacului.) Oricum ar fi fost, la acest cuvânt, un caltaboş voinic şi ţâfnos a ieşit din rânduri şi a încercat să-l apuce de gât.

— Blestematule! a strigat Gimnast. Vrei să intri în mine? Aşteaptă mai întâi să te fac bucăţi!

Scoţând din teacă pe Pupămăncur (aşa îşi botezase sabia) Gimnast a tăiat caltaboşul în două cât ai zice: peşte! Doamne, gras mai era! Avea cel puţin două degete de slănină pe burtă! Mi-am adus aminte de taurul [222] din Berna, care a fost ucis în lupta de la Marignan, unde au fost înfrânţi elveţienii. Văzând caltaboşul lor spintecat, scrumbiile au sărit asupra lui Gimnast şi l-ar fi făcut tocătură, dacă nu-i sărea în ajutor Pantagruel cu oamenii lui. Căpitanul Frângecârnat tăia la cârnaţi de mama focului. Căpitanul Taiepeşte a dat iama prin scrumbii. Pantagruel le prindea de nas şi le rupea târtiţa. Fratele Ioan rămăsese ascuns în pântecele scroafei şi urmărea mişcările duşmanului. Văzând că un şir de cârnaţi care stăteau la pândă ieşiseră din pădure şi tăbărâseră asupra lui Pantagruel, a deschis uşile scroafei, şi în fruntea vitejilor săi ostaşi s-a repezit la luptă. Unii erau înarmaţi cu frigări de fier, alţii cu grătare, cu pirostrii, cu făraşuri, cu vătraiuri, cu mături, cu piuliţe, cu căldări, cu satâruri, cu frigărui, în cea mai deplină rânduială (ca tâlharii care dau foc la case) şi strigau toţi deodată cu glas înfricoşat: „Nabuzardan! Nabuzardan! Nabuzardan!” Într-un iureş cumplit s-au năpustit asupra cârnaţilor, trecând ca un tăvălug peste caltaboşi.

Scrumbiile, în faţa noului val de duşmani, au luat-o la goană, cu sufletul la gură, ca şi când ar fi văzut pe dracul. Fratele Ioan le turtea cu paloşul ca pe muşte. Bucătarii le spintecau pe capete. Ce jale şi ce prăpăd! Tot câmpul era semănat cu scrumbii moarte ori spintecate. Povestea spune că, dacă nu s-ar fi coborât asupra lor, ocrotitoare, mâna lui Dumnezeu, neamul scrumbiilor s-ar fi stins pentru totdeauna în acel măcel dezlănţuit de bucătari. S-a întâmplat însă o minune. Puteţi să credeţi sau să nu credeţi. Iată!

S-a ridicat în zbor dinspre miazănoapte un porc cu coada scurtă, gras pe burtă, rotund ca o turtă, purtat prin văzduh peste pământ de aripi uriaşe, ca ale morilor de vânt. Avea părul roşu ca penele fenicopterelor, cărora în Languedoc li se spune flamanzi. Avea ochii de jăratic, ca nişte rubine aprinse, urechile verzi ca smaraldul, dinţii galbeni ca topazele, coada neagră ca marmura de Lucullus, picioarele albe şi străvezii ca diamantul, semănând cu labele de gâscă ale reginei Pedauque din Toulouse. La gât purta un colan de aur, având de jur împrejur scrise o seamă de cuvinte cu buchi greceşti, dintre care n-am putut desluşi decât: „Porcul vestitor al Minervei”.

Vremea era limpede şi liniştită, dar la ivirea acestei fiare s-a pornit în stânga noastră un tunet atât de puternic, încât toţi am rămas înmărmuriţi. Scrumbiile, zărind arătarea, au azvârlit armele la pământ şi au căzut toate în genunchi, cu mâinile împreunate, fără să spună un cuvânt, ca şi cum i s-ar fi rugat.

Fratele Ioan, cu bucătarii lui, lovea înainte în scrumbii şi le lua în frigare. Dar la o poruncă a lui Pantagruel, goarnele au sunat încetarea luptei şi măcelul s-a oprit. Fiara din văzduh a mai zburat de câteva ori între cele două tabere, a aruncat la pământ douăzeci şi şapte de lăzi cu lămâi, apoi s-a făcut nevăzută, strigând într-una: „Lăsatul de sec! Lăsatul de sec! Lăsatul de sec!”