Capitolul XLII.

Cum a căzut Pantagruel la înţelegere cu Nifleset, regina scrumbiilor.

Fiara zburătoare nu s-a mai zărit, iar cele două oşti au rămas nemişcate, într-o tăcere deplină. Pantagruel a cerut să stea de vorbă cu regina scrumbiilor, doamna Nifleset [223], care rămăsese în caleaşca ei, pe locul unde erau adunate steagurile. Răspunsul ei a fost mulţumitor. Regina a coborât din caleaşca şi s-a înclinat înaintea lui Pantagruel cu o uşoară mlădiere a trupului, mărturisindu-se bucuroasă de această întâlnire. Pantagruel i s-a plâns, că fără nici o pricină s-a văzut nevoit să poarte un război pe care nu-l dorise. Doamna Nifleset şi-a cerut iertare, arătând că lupta pornise de la o greşeală a iscoadelor ei, care au venit să-i dea de veste că Postul cel Mare a coborât pe ţărm şi s-a apucat să cerceteze udul balenelor. L-a rugat încă o dată să se înduplece şi să-i ierte jignirea ce suferise, încredinţându-l că scrumbiile nu sunt în stare să poarte ură, iar în burta lor poartă mai multe icre decât fiere. Ca o dovadă de prietenie, s-a legat ca atât ea, cât şi celelalte Niflesiţele care îi vor urma să-i închine ţara, lui şi urmaşilor lui, ascultându-l cu supunere totdeauna şi întru toate, prietenii lui fiind şi prietenii ei, duşmanii de-asemeni; ca o dovadă de recunoştinţă a făgăduit să-i trimită plocon în fiecare an şaptezeci de mii de scrumbii albastre, pentru a sluji la începutul mesei timp de şase luni.

Regina s-a ţinut de cuvânt: chiar a doua zi tânăra Nifleset moştenitoarea ostrovului şi fiica reginei a pornit să ducă marelui Gargantua scrumbiile pomenite mai sus.

Gargantua le-a trimis în dar regelui din Paris; nu ştiu însă de ce, din pricina schimbării aerului sau a lipsei de untdelemn, scrumbiile au pierit aproape toate. La porunca regelui, au fost înmormântate una lângă alta într-un loc al Parisului, care se cheamă şi astăzi Uliţa Scrumbiilor. Doamnele de la curte au luat sub ocrotirea lor pe tânăra Nifleset, care, scăpând cu viaţă, fusese găzduită la curte cu toată cinstea cuvenită. S-a măritat cu un şalău frumos şi de neam bun, cu care a avut, din mila Domnului, o puzderie de urmaşi.

Pantagruel a mulţumit frumos reginei scrumbiilor şi i-a dăruit un cuţitaş de mare preţ; apoi a întrebat-o, ce-a însemnat acel balaur înaripat, care s-a arătat în văzduh? Ea a răspuns, că era o întrupare a Lăsatului de sec, zeul lor ocrotitor la vreme de război, întemeietorul şi strămoşul întregului neam al scrumbiilor. Se arată în chip de porc, fiindcă grăsimea scrumbiilor de la el se trage. Pantagruel a vrut apoi să ştie de ce a aruncat pe pământ atâtea lăzi de lămâi, la care regina a răspuns că lămâile erau sfântul Graal al lor şi adevărată mană cerească. Punând numai câteva picături pe-o scrumbie spintecată, se înzdrăvenea dacă era numai crestată, şi învia dacă era moartă.

Pantagruel şi-a luat rămas-bun de la regină şi s-a întors la corabie, urmat de toţi ceilalţi soţi de luptă, cu armele şi cu scroafa lor.