Capitolul XLIII.

Cum a ajuns Pantagruel în ostrovul Ruah [224]

După două zile de cale am ajuns la ostrovul Ruah. Jur pe cloşca cu pui de pe cer că obiceiurile poporului din acea ţară erau mai ciudate decât aş putea să vă spun în cuvinte.

Oamenii aceştia trăiesc cu vânt. Nu beau şi nu mănâncă decât vânt. Casa lor e o vârtelniţă. În grădina lor nu seamănă decât două-trei soiuri de păpădie, plivind cu mare grijă izmă creaţă şi alte ierburi care se folosesc împotriva vânturilor. Poporul de jos îşi potoleşte foamea făcându-şi vânt cu evantaie de hârtie, de pânză sau de pene, după putinţa fiecăruia. Cei bogaţi se hrănesc din belşug cu mori de vânt. Se ospătează ca la nuntă, şi, mâncând pe săturate, vorbesc între ei despre gustul, bunătatea şi felul deosebit al vânturilor, aşa cum dumneavoastră, băutori pricepuţi, judecaţi vinurile şi ţineţi sfat despre însuşirile lor.

Unii ridicau în slavă sirocul, alţii băltăreţul; unii lăudau crivăţul, alţii zefirul, unii mistralul, alţii taifunul şi aşa mai departe. Îndrăgostiţii îşi făceau vânt cu cămăşile.

Bolnavii înghiţeau vântul în hapuri, cum se iau şi pe la noi unele leacuri.

— Ah, îmi spunea unul din ei, umflat în foaie, dacă aş putea să fac rost de-o băşică bună plină cu mistral! învăţatul doftor Scurron, care a călătorit o dată prin ţara Languedocului, ne povestea că acest vânt suflă uneori cu atâta putere, încât răstoarnă o căruţă încărcată. Ce bine le-ar prinde o copaie cu vânt picioarelor mele bolnave!

— Ar fi mai bună, a spus Panurge, o vadră de vin de Marivaulx-Chanteperdrix sau Frontignan!

Am văzut apoi un bărbat, destul de chipeş şi cu pântecele dolofan, care, cuprins de-o cumplită mânie, bătea de mama focului, cu papucul, pe un trepăduş de-al lui, gras şi rotofei de altminteri ca şi el. Necunoscând pricina supărării lui, mi-am închipuit că în ţara aceea, după sfatul doftorilor şi pentru buna îngrijire a sănătăţii, stăpânii la necaz îşi băteau slugile; iar slugile mâncau bătaie ca să se îngraşe. Am aflat însă că acel trepăduş ticălos îi furase o aripă de vânt uscat, pe care o pusese cu grijă la păstrare pentru la iarnă.

Nimeni nu scuipă, nu varsă, nu-şi lasă udul şi nu-şi deşartă maţul pe-acel ostrov; în schimb toţi se pârţâie şi trag vânturi, pe întrecute! Ei pătimesc de toate acele boli, care, după cum arată Hipocrate, în Flatibus, sunt pricinuite de oprirea vânturilor. O a mai obişnuită şi mai răspândită e pântecăraia, pe care o tămăduiesc cu pahare la şezut, uşurându-şi foalele. Toţi mor de dropică: bărbaţii pârţâindu-se, femeile dezumflându-se. Sufletul lor pleacă în veşnicie pe uşa din dos.

Plimbându-ne de-a lungul ostrovului, am întâlnit trei zvântaţi plecaţi să privească zborul sitarilor, care trăiesc în mare număr pe aceste meleaguri şi se hrănesc de-asemeni cu vânt. Am băgat de seamă că, aşa după cum dumneavoastră, băutorii de vin, porniţi peste coclauri cu şipuri şi butelci în buzunar, aceia purtau toţi la cingătoare câte o pereche de foale. Dacă se întâmpla să nu mai bată vântul, scoteau foalele de la brâu şi, suflând cu ele, se mai întăreau cu un pic de adiere. (După cum ştiţi prea bine, mişcarea aerului se numeşte vânt.)

Iar pe când ne pregăteam de plecare, ne-a venit din partea regelui porunca sa nu luăm cu noi pe corabie nici un bărbat şi nici o femeie din partea locului, fiindcă nu ştiu care din ei şterpelise măriei-sale o putină plină cu ultimele resturi din faimosul vânt pe care harnicul suflător Eol îl dăruise odinioară lui Ulise, să-i poarte pânzele pe vreme liniştită. El păstra cu sfinţenie acea putină de vânt, ca pe-un potir făcător de minuni, mulţumită căruia tămăduise multe boli grele, lăsând să treacă prin vrană o undă uşoară, ca un pârţ de fată mare, sau, cum spun călugăriţele, un suspin.