Capitolul XLIV.

Cum ploaia mică goneşte vântul mare.

Pantagruel a găsit cuvinte de laudă pentru felul de-a trăi al acestor oameni, iar cârmuitorului lor, Hypenemian (adică plin de vânt), i-a spus:

— Dacă aţi găsi drept înţelepte cuvintele lui Epicur, care spune că nu munca grea, ci plăcerile uşoare dau fericirea deplină, vă socotesc eu însumi ca pe nişte făpturi fericite; căci fiinţa voastră, hrănindu-se cu vânt, nu vă cere nici o trudă sau prea puţină: e de ajuns să suflaţi.

— E adevărat, a răspuns stăpânul ostrovului, dar în viaţa noastră pieritoare nimic nu e desăvârşit. Adesea când ne aşezăm la masă, ospătându-ne din belşug, după obiceiul părinţilor noştri, cu o aripă de vânt, dulce şi săţioasă ca mana cerească, începe să cadă ca din senin o ploaie uşoară şi-o goneşte. Ospăţul se sfârşeşte, când nu mai sunt bucate!

— Aceasta îmi aduce aminte, a spus Panurge, de povestea lui Jenin din Quinquenain, care, stropind cu puţin ud pe nevastă-sa, a oprit vântul rău-mirositor care ieşea din ea. Am ticluit cândva un dizen frumuşel despre această întâmplare:

Jenin, gustând o dată din vinul lui molan.

Care-ncepuse parcă pe drojdie să fiarbă, I-a spus femeii sale să coacă un bostan, Să curgă tulburelul mai bine pe sub barbă.

Apoi sfârşind ospăţul, s-au tolănit în iarbă, Dar n-a putut sărmanul Jenin să aţipească:

Femeia lui, din goarnă, sufla fără-ncetare!

Atunci el a stropit puţin, s-o potolească.

Ea s-a oprit, căci spune o vorbă bătrânească, Precum că ploaie mică goneşte vântul mare.

— Mai avem în fiecare an o pacoste care ne loveşte, a spus stăpânul ostrovului. Se află în ostrovul Tohu un uriaş numit Branghinarilă, care vine la noi primăvara să-şi cureţe maţele. Prăpădeşte morile de vânt, pe care le înghite ca pe nişte hapuri. Îi plac la nebunie cimpoaiele şi le soarbe cu lingura mare, lăsându-ne să postim de trei, patru ori pe an, fără slujbe, rugăciuni ori denii.

— Şi nu vă puteţi apăra? a întrebat Pantagruel.

— Urmând sfatul doftorilor noştri pricepuţi în boalele pântecelui, am ascuns în fiecare moară găini şi cocoşi o mulţime. Întâia oară când i-a înghiţit era să moară. Cocoşii îi cântau în burtă şi băteau din aripi, cutremurându-i inima şi îngreţoşându-l atât de amarnic, ca şi cum ar fi înghiţit un şarpe.

— Asemănarea nu mi se pare tocmai potrivită, a spus fratele Ioan, căci, după cum am auzit, şarpele care îţi alunecă pe gât şi ajunge în stomac nu-ţi pricinuieşte nici o supărare, iar dacă te aşezi cu picioarele în sus şi duci la gură o strachină cu lapte, şarpele, adulmecând mirosul, iese la lumină.

— Aşa ai auzit, a spus Pantagruel, dar nimeni până astăzi n-a văzut şi nici n-a citit în cărţi că un asemenea leac e cu putinţă. Hipocrat scrie că în vremea lui a aflat o dată despre o asemenea întâmplare, dar omul a murit numaidecât, în chinuri şi zvârcoliri cumplite.

— Nu numai atât, a vorbit mai departe stăpânul insulei. Vulpile îi intrau pe gât şi fugeau după găini; uriaşul leşina în fiecare clipă, până când, folosind leacul unui solomonar, a început să verse vulpile şi să se uşureze. Acum a găsit un alt leac. Îşi face un clistir cu zeamă de grâu şi de mei fiert, ademenind găinile să iasă. Dacă amestecă în el ficat de gâscă, atrage vulpile. Mai înghite el şi nişte hapuri, făcute din tocătură de ogari şi câini ciobăneşti. Puteţi să vă închipuiţi cât suntem de amărâţi!

— Să nu mai aveţi teamă de-aici încolo, oameni buni, le-a spus Pantagruel. Uriaşul Branghinarilă, căpcăunul morilor de vânt, a răposat, pot să v-o spun. A murit sugrumat şi înăbuşit, mâncând, la gura cuptorului, o lingură de unt proaspăt, după sfatul doftorilor.