Capitolul XLV.

Cum a ajuns Pantagruel la ostrovul Smochiniţilor.

A doua zi de dimineaţă am întâlnit în cale ostrovul Smochiniţilor, nişte oameni care fuseseră o dată bogaţi şi fericiţi – pe-atunci li se spunea „voinicii” [225].

Acum sunt săraci, prăpădiţi şi supuşi papimanilor [226]. Iată cum s-a întâmplat:

Într-o zi de sărbătoare, al cărei hram se ţinea în fiecare an, primarul voinicilor, cu ceilalţi sfetnici ai oraşului şi câţiva învăţaţi mai de seamă, s-au dus să vadă cum petrec papimanii de pe ostrovul vecin. Unul dintre ei, zărind chipul zugrăvit al papei, cum era obiceiul să fie arătat poporului în zilele de sărbătoare, s-a strâmbat, smochinindu-şi obrazul în nasul lui, ceea ce pentru papimani era semn de batjocură şi derâdere.

Pentru a răzbuna această jignire, câteva zile mai târziu papimanii au pus mâna pe arme şi au tăbărât, fără veste asupra voinicilor, au jefuit şi au prădat ostrovul, trecând prin sabie tot ce purta barbă. N-au cruţat decât pe femei şi pe flăcăi, dar numai dacă se vor supune aceleiaşi încercări ruşinoase, la care Frederic Barbăroşie i-a silit odinioară pe milanezi.

În lipsa lui, milanezii se răzvrătiseră şi izgoniseră din cetate pe nevastă-sa, împărăteasa, suind-o în bătaie de joc pe-o catârcă bătrână, numită Thacor, călare cu dosul spre capul catârcei şi cu faţa spre coadă. Întorcându-se în Milan, Frederic a pus mâna pe ei şi i-a închis pe toţi, iar după îndelungate căutări a dat de urma acelei catârce, Thacor. La porunca lui s-a adunat în mijlocul târgului cel mare al oraşului tot poporul, dimpreună cu cei osândiţi; apoi călăul, înfigând o smochină în despicătura ruşinoasă a catârcei, a vestit cu glas de trâmbiţi că oricine vrea să scape de moarte va trebui să scoată în văzul tuturor smochina cu dinţii şi s-o bage la loc tot astfel, fără ajutorul mâinilor. Cei care nu se vor supune vor fi strânşi de gât pe loc sau spânzuraţi. Unii au fost cuprinşi de atâta scârbă şi ruşine, încât au primit mai bine moartea decât să îndeplinească scârnava poruncă; aceştia au sfârşit în ştreang. La alţii frica de moarte a fost mai tare decât ruşinea. După ce trăgeau smochina cu toţi dinţii, o arătau călăului s-o vadă, zicând: Ecco Io fico! [227] Aceeaşi înjosire a mântuit viaţa unora dintre voinicii care nu fuseseră tăiaţi de sabie. Au ajuns robii şi şerbii papimanilor, iar numele de smochiniţi li s-a dat fiindcă îndrăzniseră să se strâmbe dinaintea chipului papei! De atunci, sărmanii oameni n-au avut decât necazuri şi pagube. I-a bătut grindina, i-au bântuit furtunile şi au suferit de foame, loviţi de toate nenorocirile, ca o veşnică pedeapsă pentru păcatul strămoşilor lor.

Am intrat într-o bisericuţă de pe malul mării; era dărăpănată, jalnică şi, asemeni bisericii sfântului Petru din Roma, fără acoperământ. Am zărit în agheasmatar, cufundat în apă până în gât ca o raţă, un bărbat cu mai multe pelerine pe el. În jurul lui stăteau trei preoţi cu faţa rasă şi tunşi în creştetul capului, care citeau dintr-o carte de rugăciuni, să gonească pe diavol. Lui Pantagruel i s-a părut priveliştea ciudată şi a întrebat ce fel de comedie se juca acolo? Iată ce-a aflat. Cu trei ani mai înainte bântuise pe acel ostrov o ciumă atât de cumplită, încât jumătate din ţară rămăsese pustie, iar pământurile fără stăpân. Se stinsese acum molima, şi acest om ascuns în agheasmatar, îşi lucra cu osârdie ogorul lui rodnic pe care semăna grâu. Un drăcuşor împieliţat, care nu se pricepea să tune şi să fulgere decât asupra verzelor, şi care, pe deasupra, nici carte nu învăţase, a primit de la Lucifer învoirea de a veni pe ostrovul Smochiniţilor să se odihnească şi să petreacă, aşa cum făceau toţi ceilalţi draci, primiţi cu prietenie de femeile şi de bărbaţii din partea locului.

Întâlnindu-l pe câmp, drăcuşorul l-a întrebat pe plugar, cu ce se îndeletniceşte? Bietul om i-a spus că seamănă grâu, ca să aibă ce mânca la anul.

— Bine, i-a spus diavolul cel mic, dar câmpul nu-i al tău. E al meu, fiindcă din ziua când aţi batjocorit chipul papei, această ţară ne-a fost dată nouă în deplină stăpânire. E adevărat, că eu unul nu mă pricep să semăn grâu; de aceea îţi las ţie ogorul, dar numai dacă te învoieşti să împărţim câştigul amândoi.

— Mă învoiesc, i-a răspuns plugarul.

— Adică, uite cum: vom despărţi rodul în două, a spus dracul cel mic. Unul va lua ce-a rămas în pământ, celălalt ce-a crescut deasupra. Alegerea mi se cuvine mie, fiindcă eu sunt diavol de spiţă veche şi aleasă, pe când tu eşti un mârlan. Aşadar, să ştii de pe acum că partea mea va fi cea din pământ; tu vei primi pe cea de deasupra. Când va fi culesul?

— La jumătatea lui cuptor, a răspuns plugarul.

— Voi avea grijă să fiu de faţă, a spus drăcuşorul. Tu vezi-ţi de treabă şi munceşte înainte, mârlane, munceşte! Mă duc acum să ispitesc cu dulcele păcat al desfrânării pe cuvioasele măicuţe de la mănăstirea sfintelor Vânturi, pe habotnici şi pe vreo câţiva călugări. Nu mă îndoiesc de buna lor primire. Ne vom socoti amândoi la întoarcere.