Capitolul XLIX.
Cum Homenas, episcopul papimanilor, ne-a lămurit sfintele canoane.
Homenas ne-a spus:
— Sfintele canoane ne îndrumă şi ne poruncesc să ne ducem mai întâi la biserică, nu la cârciumă. Iată de ce, pentru a nu călca aceste înalte orânduiri, vom merge acum să ne rugăm şi numai după aceea ne vom aşeza la masă.
— Omul lui Dumnezeu, a spus fratele Ioan, ia-o înainte, noi te urmăm. Ne-ai cinstit, ca un bun creştin, cu atât de frumoase cuvinte, cum de mult nu ne-a fost dat să auzim. Mi-e inima plină de bucurie şi cred că mă voi ospăta cu poftă. E un lucru minunat, să-ţi iasă în cale un om al lui Dumnezeu!
În tinda bisericii am zărit o carte mare, îmbrăcată în aur şi încrustată cu felurimi de pietre nestemate: rubine, smaralde, diamante şi mărgăritare, cel puţin tot atât de frumoase ca cele pe care Octavian August le-a închinat lui Jupiter în Capitoliu. Cartea atârna legată cu două lanţuri grele de aur sub bolta de la intrarea bisericii. Am privit-o cu multă încântare. Pantagruel o mânuia şi o răsfoia cu uşurinţă, fiind întocmită parcă pe măsura lui. Ne spunea că, atingând acele pietre preţioase, simţea o dulce gâdilare în braţe şi o poftă nestăpânită de-a lua la bătaie vreo doi-trei paznici, bineînţeles nu din cei tunşi în creştetul capului.
Homenas ne-a vorbit astfel:
— Odinioară Moise a dat evreilor legea pe care Dumnezeu cu mâna lui o scrisese. În oraşul Delfi, pe fruntea templului lui Apolo, se găseau aceste cuvinte dumnezeieşti săpate în marmură: GNOTHI SE AUTON [228]. Iar după o bucată de timp, o mână cerească a scris dedesubt: „EI” [229]. Chipul Cibelei a coborât din cer pe o câmpie din Frigia, numită Pasimunt. Tot astfel s-a strămutat în Tauris chipul Dianei (dacă credeţi ce spune Euripide). Flamura sub care regii creştini ai Franţei au pornit la luptă împotriva necredincioşilor tot din cer le-a fost trimisă. Pe timpul domniei lui Numa Pompiliu, al doilea rege al Romei, din cer a căzut scutul cel sfânt, de care a rămas legată soarta cetăţii. În cetatea Acropolei, la Atena, a coborât din cerul empireu statuia Minervei. Aceste sfinte canoane, pe care le vedeţi aici, au fost scrise de mâna unui heruvim. Dumneavoastră, oamenii de dincolo de mare, poate că nu credeţi…
— Nu prea, a răspuns Panurge.
— Ele ne-au fost trimise din cer într-un chip cu totul minunat, aşa cum spune Homer, părintele filosofiei (dacă lăsăm la o parte sfintele canoane), că a coborât de-a dreptul din Jupiter. Şi fiindcă aţi văzut pe papa, evanghelistul şi veşnicul păzitor al canoanelor, vă vom îngădui să le pipăiţi şi să le sărutaţi cuprinsul, dacă veţi găsi cu cale. Va trebui mai întâi să postiţi însă timp de trei zile, să vă spovediţi mărturisindu-vă păcatele, aşa cum ne învaţă sfintele canoane aici de faţă. S-ar cuveni, aşadar, să aveţi mai mult răgaz înaintea dumneavoastră.
— Omul lui Dumnezeu, a spus Panurge, de canonit, dacă mi-e îngăduit să spun astfel, ne canonesc şi pe noi destule canoane, scrise pe hârtie sau pe piele de viţel, cu slove de mână sau trase la tipar; n-aveţi nevoie să vă osteniţi a ni le mai arăta pe-ale dumneavoastră. Vă mulţumim pentru bunăvoinţă.
— Mofturi! a spus Homenas, n-aţi văzut niciodată pe acestea scrise cu mână de înger. Ale dumneavoastră sunt măsluite după ale noastre, cum au arătat vechii noştri scriitori canonici. Vă rog să nu-mi cruţaţi osteneala. Dar trebuie să vă hotărâţi, dacă primiţi să vă spovediţi şi să postiţi trei zile, scurte şi frumoase, de-ale bunului Dumnezeu.
— De spovedit, a răspuns Panurge, ne vom spovedi bucuros. Cu postul, însă, o să fie mai anevoie; fiindcă am ajunat destule zile pe mare, iar printre dinţii noştri au ţesut păianjenii pânză. Fratelui Ioan Spintecătorul, aici de faţă (Homenas l-a îmbrăţişat părinteşte), i s-a împietrit gâtlejul şi i-a crescut muşchi pe măsele, fiindcă a lăsat prea multă vreme fălcile în nelucrare.
— E adevărat, a răspuns fratele Ioan, m-am cocoşat de atâta post!
— Să intrăm în biserică, a spus Homenas. Ne veţi ierta dacă nu vom sluji leturghia cea mare. A trecut de amiazi şi după sfintele canoane această slujbă nu mai e îngăduită. Vom face o scurtă rugăciune, fără împărtăşanie.
— Ce să spun, o gură de vin bun de Anjou ne-ar fi prins bine, a spus Panurge.
— Doamne ajută! a încheiat fratele Ioan. Numai de un lucru îmi pare rău: va trebui să ascult slujba pe nemâncate! Scurteaz-o cât mai mult, să nu-şi mânjească poalele; şi încă pentru ceva: mi-e cam foame.
