Capitolul XLVIII.

Cum a ajuns Pantagruel pe ostrovul Papimanilor.

Lăsând în urmă ţinutul amărât al Smochiniţilor, am mai mers o zi întreagă, pe-o vreme plăcută şi senină, când am văzut ivindu-se în faţa noastră ostrovul Papimanilor. Mai înainte de a fi lăsat ancora şi de-a fi legat corăbiile la ţărm, ne-am pomenit lângă noi cu o luntre, în care se aflau patru oameni îmbrăcaţi felurit. Cel dintâi era un călugăr încotoşmănat, fălos şi soios; al doilea, un şoimar, cu momeală pe umăr şi mănuşi de zale; al treilea, un portărel, ducând în spinare un sac cu chemări de martori, întâmpinări, răspunsuri şi amânări; al patrulea, un podgorean din Orleans, cu obiele frumoase de pânză, cu un paner în mână şi cosor la cingătoare.

Cum s-au apropiat de corabia noastră, au pornit să strige câteşipatru deodată:

— L-aţi văzut, cinstiţi călători? L-aţi văzut?

— Pe cine? a întrebat Pantagruel.

— Pe el!

— Care el? a întrebat fratele Ioan. Să fiu al naibii de nu i-oi crăpa capul! Fratele Ioan îşi închipuise că e vorba despre un tâlhar, un ucigaş sau un eretic.

— Cum, cinstiţi călători, au întrebat cei patru, nu-l cunoaşteţi pe Cel-Fără-Asemănare?

— Domnilor, a răspuns Epistemon, noi nu pricepem ce voiţi să spuneţi. Vă rog să aveţi bunăvoinţa a ne lamuri despre cine e vorba şi vă vom arăta pe faţă tot ce ştim.

— E cel ce este, au spus cei patru. Nu l-aţi văzut nicicând?

— Cel ce este, a răspuns Pantagruel, după învăţătura bisericii noastre e Dumnezeu, care cu aceste cuvinte i s-a dezvăluit lui Moise. Nu l-am văzut, fireşte, şi nici nu va fi vreodată muritor care să-l vadă.

— Nu vorbim despre Dumnezeul care stăpâneşte în ceruri, au răspuns aceia. Noi vorbim despre Dumnezeul care e mai mare pe pământ. Nu l-aţi văzut?

— Pe cinstea mea, a spus Carpalim, mi se pare că e vorba despre papa!

— Da, da, a răspuns Panurge. În ceea ce mă priveşte, eu, domnilor, am văzut cu ochii mei vreo trei; dar m-am ales numai cu văzutul.

— Cum aşa? au şi sărit cei patru. Sfintele canoane spun, că în viaţă nu poate fi decât unul singur!

— Vreau să spun că am văzut trei, unul după altul, nu pe toţi trei deodată.

— O, oameni de trei ori fericiţi! Bine aţi venit printre noi! au strigat aceia.

Au îngenuncheat în faţa noastră şi au vrut să ne sărute picioarele, ceea ce noi n-am primit, spunându-le că nici papa însuşi, dacă ar veni să-i cerceteze, n-ar merita atâta cinste.

— Ba da, ba da, au răspuns cei patru; în privinţa aceasta toate sunt dinainte hotărâte. Îi vom pupa sfântul-şezut şi tot ce sub frunza de viţă se-ascunde, dar trebuie să fie, căci altminteri, după canoane, nici papă n-ar fi fost ales. Canoanele spun foarte lămurit: „Papei fără fudulii, mitră în cap nu i se va pune”. Dacă toţi oamenii s-ar naşte fără, nici papă pe lume n-ar mai fi!

Pantagruel a întrebat pe un vâslaş de pe luntre, cine erau cei patru? Vâslaşul i-a răspuns că ei înfăţişează cele patru stări ale ţării, şi a mai adăugat că vom fi bine primiţi şi ospătaţi, întrucât am avut fericirea de a-l fi văzut pe papa. Panurge i-a şoptit la ureche:

— Domnul să fie lăudat! Toate vin la rândul lor pentru cine ştie să aştepte. N-am câştigat nimic când l-am văzut pe papa. De data aceasta, să fie al dracului, mi se pare că ne vom alege cu ceva folos.

Am coborât pe ţărm. Tot poporul, bărbaţi şi femei cu copii în braţe, ca într-un alai de sărbătoare, au ieşit întru întâmpinarea noastră. Cele patru stări vesteau în gura mare:

— L-au văzut! L-au văzut! L-au văzut!

Mulţimea a îngenuncheat în calea noastră şi, ridicând mâinile împreunate spre cer, striga:

— O, fericiţi muritori! Prea fericiţi!

Au strigat astfel vreme de un sfert de ceas. Apoi ne-a ieşit înainte mai-marele învăţaţilor lor, cu toţi ceilalţi dascăli şi cu şcolarii, care erau purtaţi din urmă cu biciul, cum se obişnuieşte pe la noi să fie bătuţi copiii ca să ţină minte de câte ori e dus la spânzurătoare un tâlhar. Pantagruel s-a supărat şi le-a spus:

— Domnilor, dacă mai biciuiţi copiii, eu plec.

Mulţimea s-a minunat auzind acel glas răsunător, iar unul mic şi cocoşat, cu degete lungi, a întrebat pe mai-marele dascălilor:

— Minunea minunilor! Toţi câţi îl văd pe papa cresc atât de mari ca acest uriaş care ne ameninţă? Ah! De ce nu-l pot vedea şi eu, să ajung la fel?

Atâta larmă au stârnit strigând, încât episcopul lor, Homenas, s-a grăbit să ne întâmpine la rândul lui, călare pe-un catâr fără frâu şi înveşmântat în verde. Era însoţit de ajutoarele lui, care duceau crucea, praporii, steagurile, baldachinul, lumânările şi potirele cu agheasmă. S-a repezit şi preasfinţia-sa să ne sărute picioarele, spunând că unul din hipofeţii lor, vânturător şi ticluitor al sfintelor canoane, a lăsat scris, că aşa după cum Mesia cel mult aşteptat li s-a arătat evreilor, tot astfel papa va coborî într-o zi pe ostrovul lor; iar până va sosi acel ceas fericit, să întâmpine cu cinste şi cu slavă pe toţi cei care îl vor fi văzut la Roma.

Noi însă l-am rugat foarte frumos să ne scutească.