Capitolul XLVII.

Cum a fost păcălit diavolul de o bătrână smochinită.

Plugarul s-a întors acasă trist şi gânditor. Femeia lui, văzându-l astfel, şi-a închipuit că i-a furat cineva banii la târg. Aflând însă pricina supărării lui şi zărindu-i la brâu punga doldora de bani, l-a îmbărbătat cu blândeţe, liniştindu-l că nu va păţi nimic. L-a rugat să se bizuie pe ea, căci va găsi un mijloc să-l scape din încurcătură.

— Oricum ar fi, eu la cea dintâi zgârietură mă dau bătut şi îi las pământul.

— Nu, nu, a spus femeia, încrede-te în mine şi du-te de te culcă. Lasă-mă să-l surchidesc cum ştiu eu. Spuneai că e un pui de drac nătăfleţ; am să-l fac să se lase păgubaş, iar pământul ne va rămâne nouă. Dacă ar fi un diavol bătrân, aş mai sta pe gânduri.

Noi coborâsem pe ostrov tocmai în ziua hotărâtă pentru încăierare. Dis-de-dimineaţă, plugarul s-a spovedit ca un bun credincios şi, după sfatul sfinţiei-sale, s-a ascuns în agheasmatar, aşa cum l-am văzut. Pe când ascultam povestea de mai sus, a ajuns la noi vestea că baba păcălise pe drăcuşor şi dobândise pământul în felul următor.

Puiul de drac a bătut la uşa plugarului, strigând:

— Ei, mârlane, mârlane! Ţi-ai ascuţit ghearele?

Intrând pe uşă sprinten şi bătăios, dracul a băgat de seamă că plugarul lipseşte de acasă şi a văzut-o pe nevastă-se trântită la pământ, bocind şi văitându-se.

— Ce înseamnă asta? Unde-i mârlanul? Ce mai aşteaptă?

— Of! a început să se vaite baba. Ticălosul! Tâlharul! Ucigaşul! M-a schingiuit! M-a dat gata! M-a omorât!

— Cum aşa? a întrebat diavolul. Am să-l jupoi! Aşteaptă puţin!

— Vai! plângea baba, e un călău, un zbir, un zgârie-draci! Mi-a spus că trebuie să se lupte azi în gheare cu dumneata, şi, ca să-şi încerce unghiile dacă sunt ascuţite, m-a atins cu degetul cel mic, aici între picioare… M-a prăpădit! S-a sfârşit cu viaţa mea, n-o să mă mai vindec niciodată, ia te uită! Acum, ca şi când nu i-ar fi fost de ajuns, a plecat la potcovar să-i mai ascută vârful unghiilor! Eşti pierdut, domnişorule drac, şterge-o cât mai e vreme, că te face ferfeniţă! Pleacă, te rog…

Zicând acestea s-a dezgolit până la bărbie, ca mamele din Persia de altădată în faţa fiilor care fugeau de luptă, arătându-şi ce nu se spune.

Diavolul, la gândul că ar putea s-o păţească la fel, s-a pornit să strige:

— Mahon! Demiurg! Megera! Alecto! Persefona! N-o să pună mâna pe mine. Am luat-o din loc. Nu-mi trebuie pământ!

Aflând sfârşitul poveştii, ne-am întors la corăbiile noastre şi n-am mai zăbovit mult pe-acele locuri. Pantagruel, văzând nevoile ţării şi sărăcia oamenilor, a dăruit pentru trunchiul bisericii optsprezece mii ducaţi de aur.