Capitolul XV.

Cum au reînviat cârcotaşii vechile obiceiuri ale logodnelor de altădată.

După ce a dat pe gât o cană mare cu vin de Bretania, cârcotaşul i-a spus seniorului:

— Domnule, sunt lucruri care mie nu-mi plac. Unde sunt nunţile de altădată? Vai! Toate bunele obiceiuri se duc pe apa sâmbetei! Nu mai sunt iepuri în pădure; nu mai găseşti prieteni. Aţi văzut cum s-au scos de prin unele biserici vechile locuri de adăpare ale cucernicului din postul Crăciunului. Oamenii umblă cu capul prin nori. Se apropie sfârşitul lumii. Vedeţi şi dumneavoastră: avem nuntă! Nuntă! Şi, râzând, a început să-l pocnească pe Basche, apoi pe soţia lui, pe domnişoare şi pe Oudard. Mănuşile de zale atât au aşteptat să intre în joc; iar până la urmă, cârcotaşul a plesnit în nouă locuri. Unul din aprozi s-a ales cu braţul rupt, al doilea, cu falca dezghiocată; i se zărea omuşorul şi pierduse un mare număr de măsele, ca să nu mai pomenesc despre dinţi.

În sunet vesel de tobă, nuntaşii au ascuns mănuşile degrabă, iar slujitorii au venit cu alte rânduri de dulciuri. Au închinat unii pentru alţii, şi toţi de-a rândul, în sănătatea cârcotaşului şi a aprozilor. Era nevoie! Oudard zicea că s-a săturat de nuntă, fiindcă unul din aprozi îi desfincornifistibulizase umărul. Cu toate acestea a ridicat paharul şi a băut cu voie bună în cinstea lui.

Aprodul cu falca scoasă îşi cerea iertare cu mâinile împreunate. Loyre, brutarul, se plângea că celălalt aprod (cu braţul rupt) îi trăsese un pumn atât de amarnic, încât îi zdrobistrevicotonosfărâmutilizase călcâiul. Iar Trudon, ascunzându-şi ochiul stâng sub batistă şi arătându-şi toba spartă pe-o parte, se văita: – „Ce-au avut cu mine? Ce rău le-am făcut? Nu s-au mulţumit să-mi umflinvinestâlcitochiorobroscocrucilizeze ochiul, dar mai mi-au spart şi toba. Toboşarii sunt chemaţi la nuntă să bată toba, nu să fie ei bătuţi! Dracul să vă pieptene!” – „Frate-meu, i-a spus aprodul ciung, nu te supăra, am să-ţi dau din vechile şi înaltele porunci regeşti, pe care le port în tolbă, una scrisă frumos pe piele de viţel, ca să-ţi dregi toba. Iartă-mă, frate-meu, jur pe Maica Domnului din Riviere, că n-am vrut să-ţi fac rău! Doamne păzeşte!”

Unul din scutieri, şchiopătând şi sărind într-un picior (ca bunul şi vrednicul senior din Roche-Posay) a spus aprodului cu fălcile smulse: -”Ce sunteţi voi? Aprozi sunteţi sau bătăuşi? Mi-aţi fărâdezcărstrivibraţojupilungoscobifrânzdrelizit amândouă mâinile cu încălţările voastre grosolane, şi mi-aţi înbortisfârticârpiboţidesprecurgoliferfeniţat fundul nădragilor, trăgând în ei la ţintă cu vârful ciubotelor! Astea sunt petreceri voiniceşti? Vă mulţumesc de astfel de glume!

Aprodul cu mâinile împreunate, se ruga de iertare, mormăind ca un mormoloc: – „Ia-ia-iar-tă-mă-mă-mă!”…

Mireasa râdea şi plângea, plângea şi râdea, văitându-se că aprodul o pocnise peste toate mădularele fără să mai aleagă, îi smulsese conciul şi îi mototopipăciufugăurirăvăşidesfăpătrumpinsese părţile ruşinoase.

— Ei, drăcia dracului! a spus Loyre. Măria-sa regele (aşa i se spunea cârcotaşului, când venea cu poruncile stăpânirii) altă treabă mai bună de făcut n-a găsit, decât să-i burduşească neveste-mi spinarea? Dar pot să mă supăr? Aşa se glumeşte la nuntă. Mi-ai plăcut, prietene, vorbeşti ca un înger şi te baţi ca un diavol! Ai în dumneata ştofă de călugăr! Beau în sănătatea dumitale; şi în a dumneavoastră, domnilor aprozi.

— Nu ştiu ce-au avut cu mine, spunea soţia lui, de mi-au cărat atâţia pumni după ceafă? Nu-mi aduc aminte să ne fi certat. Nici nu doresc. Ce să vă spun? are o mână grea cum încă n-am simţit pe spinarea mea niciodată!

Bucătarul îşi înfăşurase mâna într-o cârpă şi se văita, prăpămototoscărmăbuşit de tot.

— Dracul m-a pus să viu la nuntă? M-am ales, Doamne iartă-mă, cu amândouă mâinile învârfărâmăcelărupte. Nuntă-i asta? Fac ceva pe ea!

Cârcotaşul nu spunea nimic. Tăcea chitic. Aprozii nu ştiau cum să-şi mai ceară iertare, jurându-se pe Dumnezeul din cer, că nu avuseseră nici un gând rău. Apoi au plecat. Întorcându-se în ostrovul Gâlcevilor, la ei acasă, au spus tuturor că n-au întâlnit nicicând un bărbat mai de ispravă ca seniorul Basche, nici n-au intrat într-o casă mai cinstită decât a lui; că n-au fost poftiţi în viaţa lor la o asemenea nuntă furtunoasă, şi că toată vina fusese a celor care au început să dea. Au mai trăit multă vreme după aceea, dar n-aş putea să spun anume cât.

Din ziua aceea, s-a înrădăcinat printre aprozi şi cârcotaşi credinţa că banii lui Basche erau mai primejdioşi, mai blestemaţi şi mai ucigători decât fusese odinioară aurul Tuluzei şi calul Sejan, pentru toţi cei care râvniseră să-l aibă. Şi de atunci, numitul senior a avut linişte, iar nunţile din Basche au rămas de pomină.